BUCUREŞTI, CETATEA LUI HRISTOS

(Via Popas Alternativ)

La câteva ore de la terminarea marşului pentru susţinerea familiei autentice, organizat de mai multe asociaţii ortodoxe civice, am primit pe mail o mărturie din partea unei creştine despre cum a fost la marş, despre cum l-a vazut, cum l-a simţit. Pentru că este destul de amplu şi atinge principalele momente ale acţiunii respective, am hotărât să o public, cu acordul autoarei:

Am fost la marşul pentru o familie normală. Am aflat despre el de pe blogul lui Rafael Udrişte. Mă aşteptam să se organizeze dupa modelul ultimilor ani şi eram pregatită să vin. Am trimis informaţii şi apeluri de participare şi unor prieteni, rude şi colegi. Am convins doar doi: soţul şi o prietenă. Peste aşteptările mele! M-am obişnuit cu nepăsarea oamenilor, dar asta nu mă mai descurajează şi nici nu mă mai dezamăgeşte. Ştiu cum e lumea şi nu mă aştept la prea multe de la ea.

A venit ziua marşului. Îmi treceau prin cap întrebări cu privire la cine sunt organizatorii, cât de bine intenţionaţi sunt, cât de trăitori sunt în ale credinţei. Am văzut şi emisiunea TV cu Bogdan Mateciuc, dr. Pavel Chirilă şi Claudiu Târziu şi în loc să mă încurajeze, m-a dezamăgit. I-am văzut nepregătiţi să răspundă creştineşte la întrebări şi am văzut cât de pregatită cu materiale, întrebări şi comentarii era moderatoarea. Lupta era inegală şi mă gândeam cât de slab pregătiţi au fost să răspundă provocărilor cu argumentele credinţei. M-am intrebat, cine sunt aceştia? Sunt ei bine intentionaţi? Să mă duc la marşul lor? Şi mi-am dat seama că oricine ar fi ei şi oricât de stângaci ar fi, acesta nu e motiv să nu ies în stradă să mărturisesc adevărul. Chiar dacă şi eu însămi sunt la fel de nevrednică şi nepregătită. Războiul a venit. Ne-am antrenat, nu ne-am antrenat, suntem sau nu vrednici, e prea târziu să îmi pun asemenea întrebări. Trebuie să ieşim la luptă. Ce fel de luptă? O nimica toată: o mărturisire a adevărului, a credinţei şi normalităţii în faţa lumii, acum cât încă mai avem autorizaţie de la primărie, protecţie din partea forţelor de ordine, a jandarmeriei etc. Aşa că am pregătit nişte pancarte cu fragmente din Sfintele Scripturi cu referire directă la rolul femeii şi al bărbatului în ordinea creaţiei, şi la păcatul sodomiei şi plata acestuia.

A venit şi ora 17 fără un sfert, eram deja acolo. Se adunaseră cam 200 oameni şi o groază de reprezentanţi mass-media. Deja eram obişnuită să îi văd cum se reped să ia interviu unei babe, unui moş mai nebunatic sau oricărei persoane care părea că nu ştie pentru ce se află acolo. Am urmărit puţin amuzată încercările lor de culegere de materiale mincinoase sau deformate. S-au luat o groază de interviuri din care, mai mult ca probabil, nu vor apărea decât câteva secvenţe de maxim 30 secunde. A fost şi un mic incident în care organizatorii, văzând manevrele presei au încercat să atragă atenţia că nu oricine poate să ne reprezinte punctul de vedere. M-am uitat în jur, oamenii continuau să se adune şi am recunoscut aceleaşi feţe de anii trecuţi, cei veniţi pentru prima oară - puţin stingheri şi nesiguri. Am încercat să aflu de ce veniseră şi mi-au spus unii că un fluturaş în cutia poştală le atrăsese atenţia şi s-au gândit că nu e lucru rău să ieşi şi să mărturiseşti adevărul, normalitatea, valorile noastre creştine milenare. Am văzut mulţi oameni în vârstă, trecuţi de 60 ani, femei şi bărbaţi. Am văzut o femeie care se târa într-o cârjă, bătrână, neajutată de nimeni şi care a făcut tot ce a putut să parcurgă tot traseul. Am vazut şi tineri puţin stingheri şi distraţi care nu ştiu nici acum dacă erau de-ai noştri. Sau poate că erau serioşi, dar hainele astea caraghioase în care ne îmbracăm acum, că doar astea se găsesc, ne fac să părem altceva decât suntem. Am văzut preoţi, mame cu copii, bărbaţi în floarea vârstei. Unii erau veniţi de la Târgovişte, unii din Ploieşti, Buzău sau chiar din locuri mai îndepărtate, din nordul Moldovei chiar.

La început, până să plecam în marş, s-au tot agitat organizatorii, ne-au pus să stăm pe rânduri câte şapte, să păstrăm doi metri între noi şi iar m-am întrebat ce rost au toate acestea. Se pierdea timp degeaba, dar la un moment dat m-am gândit şi la ângrijorarea lor. Poate se temeau să nu ne dezorganizăm şi să reacţionăm aiurea, să nu compromitem scopul marşului, să nu dăm declaraţii nepotrivite. La urma urmei, oricine din noi putea fi oricine şi se putea ca printre noi să se afle şi persoane rău intenţionate. Văzând atâta agitaţie, m-am îngrijorat şi eu şi m-am uitat mai atent la feţele oamenilor. A fost de ajuns ca sa mă liniştesc. Simţeam că sunt printre ai mei şi parcă creştea inima în mine. Simţeam o solidaritate cu aceşti oameni, deşi nu îi cunoşteam.

Într-un final, am plecat la drum. Totul s-a desfăşurat normal, organizat, cuminte, smerit. Parcă pentru prima oară mesajul nostru era clar şi adevărat creştin. Am spus rugăciuni, am cântat cântece creştineşti. Lumea se uita la noi mirată. Mi-am dat seama că cei mai mulţi nu ştiau ce e cu noi. Nu fuseseră informaţi. Şi nu e de mirare. Informarea prin mass- media e concepută în aşa fel încât fie să nu se anunţe nimic, fie să se anunţe ceva în treacat minimalizandu-se evenimentul, fie se anunţă astfel încât nu înţelegi nimic: cine, când, unde, cum şi pentru ce. Înainte mă gândeam că e vorba de incompetenţă, acum însă sunt convinsă că e mai mult decât atât, de vreme ce parada pederaştilor e popularizată cu mult timp înainte şi cu lux de amănunte, ca nu cumva să îi scape cuiva informaţia. Iar m-am întristat, văzând nedumerirea oamenilor şi manevrele presei. Apoi m-am înseninat. Oamenii ne priveau cu simpatie, primeau materialele şi mesajele noastre. Mai erau pe ici pe colo unii care se dădeau înapoi ca arşi. Cei „toleranţi” şi “deschişi la minte”. I-am privit cu milă, căci acum deja ştiu că aceşti oameni nu înţeleg nimic din ce îi inconjoară, îşi înşeală conştiinţele şi îşi pun toate speranţele în modernismul, “libertatea”, „toleranţa”, „egalitatea” şi “fraternitatea” propovăduite de sursele corecte politic.

Am mai observat şi printre noi gesturi nelalocul lor. O doamnă îi invită pe trecători să ne însoţească. Unii au răspuns cu dispreţ iar ea le-a dat replica într-un mod răutăcios. M-am gândit: “uite cât de nevrednici suntem şi noi şi cât de depăşiţi de misiunea la care suntem chemaţi”. Iar m-am descurajat şi iar m-am înseninat la gândul că „om fi noi păcătoşi, dar măcar suntem ai lui Hristos”. Am simţit o încredinţare că ceea ce facem e plăcut Domnului şi Maicii Sale şi că la o adică, dacă va fi nevoie, aşa neputincioşi şi păcătoşi şi stângaci cum suntem, vom primi întărire de sus. Şi m-am gândit că poate pentru rugăciunile noastre Domnul va salva cetatea şi nu o va pierde.

Câţi eram noi oare? Eram destui pentru ca Domnul să salveze cetatea? M-am uitat şi am văzut că întreaga coloană măsura cam 400 metri de oameni puşi pe rânduri de câte şapte. Numai în jurul meu am numărat cu uşurinţă o sută de persoane. Trebuie să fi fost peste o mie de oameni. Atâta din tot Bucureştiul ăsta de aproape 3 milioane de oameni şi din toată România de 20 milioane. Ceilalţi au griji, telenovele, emisiuni de divertisment, au lucruri mai bune şi mai importante de făcut. Au targeturi şi deadline-uri! Impozite, credite, maşini, vile de construit şi câte şi mai câte. Oare se va milostivi Dumnezeu de noi?

Când ne-am apropiat de Dealul Mitropoliei iar m-am întristat. Am traversat o zona aglomerată şi şoferii ne-au claxonat nervoşi, căci aşteptau prea mult după noi să trecem. M-am gândit: „Ce oameni! Nu avem nici o înţelegere unii pentru alţii! Cum de ne mai rabdă Dumnezeu?”. Am ajuns şi în Dealul Mitropoliei. Mulţi au plecat. Am rămas cam jumătate şi am ascultat declaraţiile oficiale, am vorbit între noi, ne-am bucurat de mărturisirea noastră, am avut un sentiment al datoriei împlinite. Şi iar m-am întristat uitându-mă în Deal şi întrebându-mă: „oare cum vor da socoteală cei chemaţi să păzească turma şi care se dau înapoi şi nu doar atât, se şi desolidarizează? Câţi preoţi are Bucureştiul şi câţi au venit? Câţi preoţi are România şi câţi au fost de faţă? Câţi din ei au spus măcar un mic cuvânt la o predică? Câţi au binecuvantat această manifestare? Câţi s-au rugat pentru binele şi sănătatea neamului nostru? Câţi vor fi gata să oficieze căsătorii homosexuale când legea şi directivele U.E. le vor impune? Oare câţi din ei şi câţi din noi vom fi gata să mărturisim dacă va fi pericol de moarte şi de prigoană?

Şi iar a venit gândul salvator: „Viu este Domnul nostru!”. „Nu te teme, turmă mică, pentruă că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia”.

Dacă Domnul e cu noi, cine va fi împotriva noastră?

Roaba lui Hristos, A.

UPDATE:

Fotografii de la marş, aici.

În ce crede patriarhul Daniel?

Marşul familiei şi semnele tot mai pronunţate ale totalitarismului patriarhal

Realitatea Tv, adică LAMIJTO Tv

ProTV, tot aşa...

Mars pentru normalitate, vineri, in Bucuresti! Sambata urmeaza GayFest!

StirileProTV.ro

Cezar Machidon, fotografii de la marş, aici.