
O prezentare pe larg a conceptului economic propus, distributismul, va avea loc în această seară, la ora 19.30, la Teatrul Rapsodia.
"Știm că adevărul va ieși oricum la lumină, dar nu trebuie să întârzie sub obroc din pricina nepriceperii și lașității noastre. Adevărul reiese din confruntare, nu din cedare – a nu se confunda deci smerenia cu capitularea și dragostea cu slăbiciunea, căci în primul rând iubim pe Dumnezeu, adică Adevărul." Ioan Ianolide

O prezentare pe larg a conceptului economic propus, distributismul, va avea loc în această seară, la ora 19.30, la Teatrul Rapsodia.

Asociaţia Predania lansează „Proiect Avdhela – Biblioteca Culturii Aromâne”, o resursă esenţială de informaţii on-line despre originea, evoluţia istorică, socială şi spirituală a aromânilor.
Asociaţia Predania vă invită marţi 24 Noiembrie 2009, ora 18.00, la Clubul Ţăranului (Muzeul Ţăranului Român) cu prilejul lansării site-ului „Proiect Avdhela – Biblioteca Culturii Aromâne”, care îşi propune să identifice, să editeze şi să
ofere operele ştiinţifice şi artistice ale patrimoniului culturii aromâne şi ale celor înrudite ei. Aceste bunuri culturale, în special cele aflate în custodia publică, vor deveni accesibile cercetătorilor şi tuturor celor interesaţi în mod gratuit, accesând adresa www.proiectavdhela.ro.
Participă: George Vrana (poet, eseist), Ionuţ Piţurescu (regizor), Aleksander Zikov (regizor)
Se vor viziona filmele: „Balkan’s Digest” realizat de regizorul Ionuţ Piţurescu şi „Calea Eschibaba” în regia lui Aleksander Zikov.
Contact: Ionuţ Gurgu, coordonator proiect
Tel.: 0748219996
E-mail: editura@predania.ro
Proiectul Avdhela este non-profit, neguvernamental, realizat prin activitatea voluntară a persoanelor (autori şi colectiv editorial) şi instituţiilor care, în sens larg, se ocupă cu cercetarea, evoluţia şi păstrarea culturii aromâne.
Proiectul va include şi activităţi editoriale pe suport de hârtie (cărţi, reviste, broşuri), producţie multimedia (CD audio, CD-ROM, film etc.), va iniţia şi organiza întâlniri, simpozioane, şcoli de vară, programe culturale.
Această iniţiativă culturală se adresează, în principal, aromânilor în intenţia de a oferi mijloace de păstrare a limbii, de cunoaştere a originilor, evoluţiei istorice, sociale, spirituale, dar şi popoarelor spaţiului balcanic, în mijlocul cărora trăiesc comunităţile aromâne, pentru cunoaşterea mai temeinică a acestora, pentru a li se aprecia cultura, limba, tradiţiile străvechi, pentru a fi respectate şi tratate cu demnitate de către cei cu care convieţuiesc.
Semne, 14.11.2009, TVR 1, ora 7.55
Reportajul documentar readuce în atenţie faptele de vitejie ale unor eroi români din cel de-al doilea război mondial. Faptele lor de arme, necunoscute publicului larg, sunt pilduitoare pentru o generaţie care a sacrificat totul pentru păstrarea demnităţii armatei române, pentru credinţă şi pentru ţară.
Participă: Radu Mărculescu, autorul cărţii "Patimi şi iluminări din captivitatea sovietică", Gabriel Constantinescu, director al revistei "Puncte Cardinale" din Sibiu, Maria Constantinescu, fost deţinut politic, general de aviaţie Ion Di Cezare, , general de aviaţie Dan Stoian, Costion Nicolescu, cercetător la Muzeul Ţăranului Român, dr. Florin Mătrescu, autorul cărţii "Holocaustul Roşu".
(reportajul-documentar se poate DESCĂRCA AICI)

Bisericuta are o suprafata de aproximativ 700 metri patrati, si o inaltime nu mai mare de de 40 de metri, la nivelul turlelor. Ca amplasare, se situeaza intre blocurile din zona, pe un spatiu „verde” unde-si fac patrupedele nevoile. Privitor la acest spatiu verde, trebuie mentionat ca unele persoane direct implicate in cadrul primariei au privit stramb acest proiect, deoarece necesita sacrificarea a... doi copaci. In zona, nu prea mai sunt alte biserici, deci nevoie ar fi. De altfel, la o popoulatie de aproximativ 160 000 -170 000 de ortodocsi, Bacaul are vreo 25 de biserici. Macar ca nu toti sunt ortodocsi practicanti, dar faceti si voi socoteala, cam cati ar reveni unei parohii? Si atunci, sa-i credem pe cei care spun ca si-asa sunt prea multe biserici? Mai ales ca fie iarna, fie vara, fie frig, fie inaduseala, nu numai ca bisericile sunt arhipline, dar si spatiul din jurul lor este ocupat. Ce alta dovada mai plauzibila poate fi invocata in ideea construirii de biserici, daca nu asta? Dar deh, cine doarme duminica pana tarziu, sau pleaca la picnic, nu are cum observa aceasta lume si de aceea i se pare ca bisericile sunt pustii. Iata si o imagine din alt unghi, pentru a va face o vedere de ansamblu.
Dinspre rasarit:
Dinspre apus:
Despre aceasta biserica se spune ca strica spatiul verde. Bun. Fie. Dar hai sa mergem pe fir cum se spune. Putin mai departe incepe, cum am spus, complexul sportiv. Iar undeva in acest complex era un parc. „Oraselul copiilor” se chema. Cand eram mic, tata ma lua deseori in acest parculet, pentru ca era mai aproape, iar cand am mai crescut, il frecventam si pentru ca eram inscris la diversele sali de sport din zona. De multe ori ne strangeam cu totii la un „folbal” pe terenurile de langa stadion, strecurandu-ne prin gardurile sparte din acest parc, pentru ca nu prea aveam voie altfel :). Altfel spus ma legau amintiri frumoase de acest loc. Ati sesizat ca vorbesc la trecut? Da, pentru ca astazi, arata asa:


Fara scranciobe, fara banci, fara copii, fara bicilisti, pustiu. Va intrebati de ce? Simplu: pentru ca si aici se va construi. Ce? Nu stiu exact, ultima data era planificat un centru comercial, Billa, parca. Daca nu, altceva. Problema este insa urmatoarea: la distrugerea acestui parc nu au fost protestatari. Nu tu pichetari, nu tu amenintari, nu tu codeli ca se taie copacii, nu probleme cu autorizatiile si alte asemenea. Din contra, o mobilizare generala din partea autoritatilor, tacere rusinoasa din partea altora care acum isi manifesta nemultumirea ca-si vor plimba cainii si juniorii prin pronaos din lipsa spatiului verde, iar per ansamblu indiferenta, laxitate si uitare. Ca sa nu zic interese (financiare). Mai mult, deplasandu-ne spre stanga, pe langa stadionul din care se vede un colt, dam de un mic deal, inverzit, in aceeasi nota cu imaginile de mai sus. Un deal pe care zbenguiam cu cheia in gat cand aveam 5-6 ani, unde ne cataram dupa gorgoaze, agude si mere padurete. Nu va mai spun ce partie grozava pentru sanius! Astazi, parte din el e parcare, in alta parte e Petrom, iar alta e de vanzare... Unde mai pui ca vor sa demoleze actualul stadion, iar in locul lui sa construiasca un hotel de paispe stele...

(Alte imagini cu acest loc aici)
Asadar, spatiul verde se distruge cam peste tot in orase, iar urbea lui Bacovia nu face nici ea exceptie. Insa, de protestat se protesteaza numai cand se fac biserici. Unul din motive ar fi ca noi crestinii suntem oameni pasnici. Nu injuram, nu blestemam, nu amenintam, suntem datori a ierta, a intoarce obrazul. Si de aia multi isi permit. Insa cu siguranta, atitudinea lor va fi observata si amendata de Dumnezeul cel Viu. Asa cum si Sfantul Arhanghel Mihail, in cearta pentru trupul lui Moise a zis diavolului: „Sa te certe pe Tine Dumnezeu”, tot asa sa facem si noi, sa-i dam in plata Domnului, ca a Lui „este cearta si El da rasplatirea”. Ceea ce am vrut sa subliniez, a fost, pe de o parte lasitatea „ecologistilor” care se mobilizeaza numai cand e vorba de construit biserici, iar pe de alta falsitatea argumentelor invocate de ei si lipsa de obiectivitate de care dau dovada, dar pe care o pretind de la ceilalti.
Un alt fapt suparator pentru unii este ridicarea de capele in licee si scoli. Recent, cateva licee din Bacau au sfintit cate o capela, unde elevii se vor putea ruga in momentele libere. De asemenea, se va sluji si Sfanta Liturghie si se va oferi consiliere duhovniceasca. Eu personal, mi-as fi dorit sa fi avut o asemenea capela unde sa-mi petrec “ferestrele” dintre ore, pentru ca se intampla, desi rar ca un profesor sa nu vina, iar unele orele scolare sa nu se succeada una dupa alta. Fostii mei colegi, in asemenea momente populau barurile dimprejur, localuri unde se auzea ca si desfranau, desi nici toaleta scolii nu a fost ferita de astfel de momente. Este putin probabil ca acei elevi care mergeau prin baruri, sa fi venit la capela, macar de-ar si fi existat, insa, ar fi fost un loc de reculegere pentru noi astialalti. Si mai sunt sigur ca lumina zilei si de urmatorul fapt: ca eu nu le-as fi spus lor “curvelor” sau “desfranatilor” pentru ce faceau, dar ei mi-ar fi facut sicane daca m-ar fi vazut iesind din capela liceului. Mentionez acest lucru pentru a vedea ca “fanatismul” nu caracterizeaza exclusiv pe crestini, asa cum se vaita unii. Din contra, un crestin adevarat, respecta libertatea data aproapelui, uraste intotdeauna pacatul, dar niciodata pcatosul. Un crestin adevarat cunoaste lesniciunea pacatuirii si lanturile cu care pacatul incatuseaza, devenind o a doua fire. Trebuie mentionat ca unele licee au si camine pentru cei veniti din mediul rural, deci o capela ar fi foarte binevenita, camerele internatelor fiind mai mereu zbuciumate.
d) per ansamblu, Biserica este vazuta ca un factor retrograd, un perpetuu ev intunecat. Dar, asa cum remarca si Pr. Andrew, „ceea ce lumea numeste 'factori progresivi' sunt de fapt factori regresivi – regresivi spiritual. Acest paradox se datoreaza faptului ca noi ortodocsii, avem un sistem axiologic radical diferit de cel al lumii, care 'zace in pacate', cum spune si Sfantul Apostol Ioan. Noi avem o perspectiva nemuritoare, vesnica, in timp ce ei au una temporala, muritoare. Intreaga filosofie a lumii este filosofia mortii. Ei spun: 'traieste confortabil, bucura-te de viata cat mai poti, traieste numai pentru tine, pentru ca in final vei muri. Oricum vei muri'. Dar cum poti trai confortabil, cand sabia mortii atarna deasupra ta? Noi, crestinii, nu iubim moartea, cum face lumea, noi iubim Invierea. Noi nu suntem primitivi spiritual, noi suntem avansati spiritual – ei sunt primitivii deoarece cred in moarte.” Iar acelasi parinte, despre salvarea dorita prin stiinta afirma: „Stiinta este pur si simplu o forma moderna de idolatrie. Stiinta este cunoasterea creatiei. Idolatria antica presupunea venerarea creatiei; idolatria moderna presupune venerarea cunoasterii creatiei, adica a stiintei. Dar e un stadiu la fel de primitiv ca venerarea soarelui, lunii, muntilor, pietrelor, marilor si raurilor. Paganii din antichitate erau sclavii idolilor lor, aducandu-le sacrficii umane, iar astazi, noi suntem sclavi moderni, aducand aceleasi jertfe umane stiintei Cernobalului sau tehnologiei in vitro. Idolatria presupune ca nu mai suntem liberi sa-l cinstim pe Dumnezeu, Creatorul. Este evident ca nu ne putem inchina in acelasi timp materiei (divinizandu-o, nn) si Creatorului. [...] Spatiul, spre exemplu. Acum 50 de ani, trimiteau primii sateliti, iar in zilele noastre l-au “militarizat”, au “sateliti ucigasi”. Daca ar ajunge oamenii sa traiasca pe Luna, ce credeti ca se va intampla? Se vor omori intre ei, asa cum fac si pe Pamant. Un scop al vietii prin tehnologie? Doar daca acel scop este sclavia.”
Biserica a demonstrat prin sinaxarul sau bogat ca este singura Cale de urmat, singura solutie la probleme, singura biruitoare a mortii. Acest lucru nu este deplin recunoscut pentru simplul fapt ca nu toti sunt(em) traitori adevarati. Insa nu exista nici un dubiu asupra ce avem de facut, ramane doar sa implinim. Decat sa stea intr-o stare de indracire, toti acesti contestatari sa vina la Biserica si sa puna umarul la salvarea neamului romanesc si omenesc. Daca nu, exista si alternativa lor, aceea de a crea o minunata lume noua, unde sa nu mai fie durere, sclavie, uriciune, batranete, constiinta, responsabilitate, Dumnezeu, moralitate, boli, neputinte, o lume in care fiecare isi va lua portia de soma si se va considera fericit... ***
Mihail B.
* http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/873765/Romania-produce-de-zece-ori-mai-multi-teologi-decat-in-89/
** ContraSENS este blogul unui ziarist din Bacau, care a criticat constructia de Biserici din banul public, amenajarea capelelor in licee, avand per ansamblu, o atitudine anti-Biserica. Desi blogul gazduieste si subiecte de bun simt, aceste postari seculariste au stat la baza acestui articol.
*** Aluzie la cartea lui Aldous Huxley, Minunata lume noua.
În ultima vreme au apărut în planul dezbaterilor teologice bisericeşti şi păreri şi reacţii legate de cosmologia scripturistică şi patristică.
Celui ce se apleacă cu dragoste şi răbdare spre acest subiect atât de important chiar şi pentru mântuire, i se descoperă adevărate „taine” peste care s-a aşternut – de către anume oameni insuflaţi de… - un adevărat strat gros de praf şi rugină. Dar, odată ce lumina harului împrăştie aceste straturi de greşeală, hulă, necredinţă şi uitare, răsare încet-încet un cosmos alcătuit de Dumnezeu pentru om într-o anumită ordine, dimensiune, vechime, alcătuire. În el mărturiile scripturistice şi patristice descriu timp de mii de ani un univers mărginit, în continuă mişcare în centrul căruia tronează nemişcat Pământul, ca singur corp vieţuit, pe care S-a întrupat ca om Fiul lui Dumnezeu, şi unde va avea loc a doua venire şi Înfricoşata Judecată.
Aşa au primit, mărturisit şi crezut toţi proorocii începând cu Moise, toţi Sfinţii Părinţi cel puţin până în sec. XIX, şi după unele surse demne de crezare chiar Seth şi Adam la începuturi.
Ştim cum s-a schimbat treptat această revelaţie dumnezeiască începând cu sec. XV şi Copernic, apoi Galilei, Keppler şi ceilalţi. Sistemul „heliocentric” al acelora a devenit „acentric”, universul este dacă nu chiar infinit cu dimensiuni uriaşe, are o vechime de multe miliarde de ani, Pământul este o biată planetă printre nu ştiu câte, rotindu-se ca un titirez pierdut undeva în spaţiu.
Această învăţătură atee a intoxicat practic minţile şi inimile tuturor generaţiilor din sec. XX, şi a pătruns chiar şi în sânul Bisericii noastre. Astfel se pot explica unele reacţii, dacă nu chiar incredibile, atunci măcar întristătoare, ale unor fii ai Bisericii, din orice cin ar fi.
Astfel, am întâlnit pe internet 2 exemple recente pe care le vom aborda ca pildă pentru cele menţionate. În ambele este vorba de atribuirea concepţiei heliocentriste unor Sfinţi Părinţi din trecut, ei devenind în opinia celor ce au emis aceste enunţuri un fel de „Copernic înainte de Copernic”! Să le luăm pe rând...(textul integral se poate citi aici)
UPDATE: Învăţătura Bisericii (Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi) despre facerea lumii, alcătuirea cosmosului, lucrarea astrelor, mecanica cerească, geocentrism, heliocentrism, reprezentanţi. O conferinţă a părintelui Dan Bădulescu susţinută la Arad, anul acesta, de Sfântul Ioan Scărarul.
Cosmologia bisericească from Constantin Dan on Vimeo.
Potîrcă Constantin Ninel (Candidat Independent), Antonescu George Crin Laurenţiu (Partidul Naţional Liberal), Becali George (Partidul Noua Generaţie – Creştin Democrat), Kelemen Hunor (Uniunea Democrată Maghiară Din România), Vadim-Tudor Corneliu (Partidul România Mare), Geoană Mircea-Dan (Alianţa Politică Psd+Pc), Băsescu Traian (Partidul Democrat Liberal), Iane Ovidiu-Cristian (Partidul Ecologist Român), Oprescu Sorin-Mircea (Candidat Independent), Cernea Remus-Florinel (Partidul Verde), Rotaru Constantin (Partidul Alianţa Socialistă), Manole Gheorghe-Eduard (Candidat Independent), conform Biroului Electoral Central.
Până la generaţia paşoptistă, Dacia reprezenta numele simbolic al reunificării celor trei provincii istorice: Transilvania, Moldova şi Ţara Românească.
Reportajul documentar investighează cauzele subterane care au determinat ca Unirea să fie făcută sub numele de România.
Interlocutori: conf. univ. dr. G.D. Iscru, Universitatea „Dimitrie Cantemir”, conf. dr. Horia Ciugudean, Muzeul Unirii din Alba Iulia, conf. univ. dr. Dan Dungaciu, Universitatea Bucureşti, prof. univ. dr. Nae Georgescu, Universitatea "Hyperion" din Bucureşti, prof. dr. Theodor Codreanu, Huşi, dr. Napoleon Săvescu, preşedinte „Dacia Revival International” din New York, Vladimir Brilinsky, redactor şef „Dacia magazin”, Timotei Ursu, consultant „Dacia Revival International’, Mariana Terra, redactor „Dacia Magazin”, Dr. Mihai Popescu, Biblioteca Militară Naţională.
SEMNE. TVR1. SÂMBĂTĂ 17 OCTOMBRIE 2009. ORA 8.00
O IDENTITATE PIERDUTĂ
Producător: Dan Micu
Director de imagine: Ion Cristodulo
Realizator: Rafael Udrişte
(la o rezoluţie mai bună, reportajul-documentar se poate descărca aici)
Reproducem câteva articole ale lui Nae Ionescu despre smintelile din biserica vremii lui. Nimic nou sub soare, după cum ştim: într-o ţară muribundă, ierahii de astăzi se reorganizează...
„Scandalul bisericesc”
Iubitorii de scandal, mai mult decât de senzaţional chiar, pot să fie mulţumiţi. Există - sau se încearcă stăruitor a se creşte - un nou „scandal bisericesc”.
Cred că fenomenul este specific aşezării publice româneşti. Nu cunosc, în orice caz, întâmplări analoage aiurea. Poate pentru că Biserica noastră ar fi mai rea? Pentru că chiriarhii noştri ar fi mai plecaţi păcatului sau „opinia publică” mai puritană? Nu.
Ne aducem doar aminte de blestemăţiile pe cari le povesteşte istoria religioasă despre diferiţii capi de Biserici; cunoaştem şi noi, în zilele noastre, proeminente personalităţi ecleziastice de prin alte părţi, a căror viaţă privată nu din cele mai pure. Şi totuşi, de scandaluri bisericeşti nu se aude. De ce?
Pentru că nicăieri, ca la noi, nu se amestecă politica în Biserică. Treceţi, vă rog, în revistă tulburările prin cari a trecut Biserica noastră în ultimul sfert de veac. Care este chiriarhul atacat numai pentru „păcatele” lui? Ce proces a fost deschis, care să nu aibă un substrat politic? În ce împrejurare numai dragostei de Biserică a provocat la acţiune pe acuzatori?
Există în viaţa noastră religioasă publică o categorie de oameni cărora nu poţi recunoaşte nici o meserie precisă. Ei apar însă - sau, în orice caz, îi poţi identifica uşor - în orice scandal bisericesc. Asta e meseria lor: aduna acte constituie dosare, fără nici un scop precis, ca pe un eventual articol de vânzare. Oricui. Căci dosarul poate fi tot aşa de bine cumpărat de „victimă” ca şi de adversarii ei.
La aceşti oameni, ca la un izvor sigur de informaţie, se adresează cine are nevoie de o campanie. Dar, vedeţi, fabricarea şi adunarea de acte împotriva episcopilor este, într-un fel..., o industrie. Iar ca industrie ea este supusă tuturor progreselor tehnice; deci, şi standardizării. Dosarele acestea au început să aibă de la o vreme aceeaşi înfăţişare; se poate, de pildă, uşor stabili că acuzaţii ridicate astăzi împotriva P.S. Ghenadie al Buzăului sunt la fel cu cele formulate pe vremuri în contra Î. P. S. Miron Cristea.
Biserica poate fi rentabilă. Dar oamenii de conştiinţă ar trebui să intervină pentru a se curma cu sistemul. Şi poate că chiar actualul scandal, în care s-a pus atâta patimă şi incorectitudine, în care acuzatorii au folosit acte ca să-şi creeze elemente de acuzare, ar trebui să fie prilej pentru o asemenea acţiune.
Ştiu că e greu; e, totuşi, absolut necesar să se isprăvească cu amestecul laicilor şi al politicienilor în Biserică. Ce rost au interpelările parlamentarilor în chestiuni ecleziastice? Să se facă ordine sau dreptate? Dar nu există un Sinod al Bisericii Ortodoxe? Şi atunci, cu ce drept se încearcă a se sustrage „acuzatul” judecătorilor lui naturali?
De la cruce, la topor
Toţi zeloşii „ortodoxiei”, cari s-au simţit jigniţi de articolele noastre în legătură cu balastul pe care îl reprezintă pentru Biserică „sprijinul” statului, sunt datori să ia poziţie faţă de faptele ce vor fi relatate mai jos, după cum au luat faţă de amintitele articole.
Iată faptele. În judeţul Tecuci, un preot, primar al comunei sale, şi-a schingiuit un adversar politic în aşa hal, încât nenorocitul a sucombat chinurilor. În acelaşi judeţ, un alt preot, tot primar, a culcat la pământ cu trei focuri de revolver pe un consătean, şi acesta adversar politic. Martorii spun că focurile au fost trase de la distanţă de un metru, în timp ce executatul era ţinut pe loc de doi „prieteni politici” ai preotului ucigaş.
Lucrurile au fost povestite în parlament de către deputatul Ion Răducanu; şi chiar dacă tribuna Camerei nu ar fi un loc de răspundere, profesorul Răducanu este un om care cunoaşte sensul cuvintelor. Asupra exactităţii faptelor nu poate exista, deci, nici un fel de îndoială. Şi nici asupra calificativelor cari au spintecat cupola Camerei: tâlhar, ucigaş, bandit, criminal; toate aplicate - din nenorocire, pe drept cuvânt - unor slujitori ai altarului.
Sigur că nimic din toate aceste nenorociri nu s-ar fi întâmplat, dacă preoţii respectivi nu ar fi făcut politică şi nu ar fi fost primari. Mai ales. Ştim doară că, în mai toate satele noastre unde-şi face loc o înduşmănire între preot şi o parte a satului, pricina e politica. După cum ştim că, din aceeaşi pricină, în cele mai multe locuri, învăţător şi preot, ceea ce s-ar numi cărturărimea satului, se războiesc.
Cine e vinovat în toate aceste nenorocite întâmplări? Desigur, episcopul, care nu înţelege să-şi ţină preoţii departe de patimile mărunte - dar, precum se vede, şi sângeroase - fatal legate, într-un cerc restrâns, de luptele politice. Fatal; căci ceea ce într-un oraş mare poate rămâne în domeniul principiilor sau în cadrul abstract al partidelor (nu se cunosc oameni politici cari se atacă cu străşnicie aproape insultătoare în public, dar ştiu să fie în particular prieteni?) se transformă în sat într-o inimiciţie de-a dreptul personală.
Deci, vinovat este episcopul; dar nu personal. Ci prin sistem. Căci, în Biserica noastră autocefală, dar trăind ca o ciupercă la umbra statului politic şi politicianizant, chiar desemnările de episcopi se fac tot după indicaţiuni politice. Vreţi să numărăm înaltele feţe bisericeşti cari ocupă scaunele de păstorire în virtutea unor merite duhovniceşti? La ce bun să mai atacăm persoane, atunci când ele nu sunt decât roade ale unui sistem? Se poate, omeneşte vorbind, opune chiriarhul pretenţiilor oamenilor politici cari îi vor pe preoţi instrumente de stăpânire lumească a statului? E o glumă! Mi se pare că nu există Biserică în care să se poată număra aţâţi chiriarhi depuşi din scaun câţi avem noi; şi toţi din motive şi prin maşinaţii politice.
Statul e politic; şi nu e în fapt o abstracţie; ci el se confundă, practic, cu oamenii politici cari îl conduc. Iar oamenii politici îşi cer personal răsplata pentru sprijinul pe care statul îl acordă Bisericii. Ei contează pe preot, ca pe un element dator să îi ajute politiceşte. Aşa se explică faptul că un mare elector, discutând organizarea partidului, cerea ca preotul să facă parte de drept din conducerea politică a statului. Ceea ce, evident, s-a admis; răposatul mare elector fiind un om „de realităţi”.
Asta e, deci, sistemul. Şi iată unde am ajuns cu el: la schingiuire şi la crimă. De bună seamă, cazurile se vor lua în cercetare. Nu vom spune că nu se va face nimic. Chiar dacă guvernul va găsi modalitatea unei amnistii pentru a salva „prestigiul politic” al partidului, e greu să credem că Biserica va mai îngădui la altar asemenea bestii. Dar nu e de-ajuns. Procedarea de la caz la caz e un paleativ. Biserica - astăzi autonomă - are îndatoriri mai largi. Sfântul Sinod e adunat în sesiune obicinuită. Nu s-ar putea ridica şi această problemă?
Primatul spiritualului
Actul de curajoasă hotărâre al P.S. episcop al Orăzii, Roman Ciorogariu, prin care se cere preoţilor să demisioneze din partidele politice, sub citarea canonului apostolic că nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, este - în atmosfera de anarhie şi de uitare a sfintelor aşezări în care se zbate Biserica noastră - un suprem cordial.
Nu este vorba de eficacitatea actului în sine. Poate că, la urma urmelor, îndreptăţirea canonică a pastoralei P.S. Roman nici nu e aşa de clară şi că e nevoie de o interpretare prin ocol a textelor, pentru ca aplicabilitatea lor să fie reală.
Pe de altă parte, realitatea socială e la noi prea puternică faţă de cea religioasă, pentru ca porunca episcopului de Oradea să găsească ascultare.
Canoanele? Dar noi am dat texte precise, nu interpretări, după care Î.P.S. Miron a căzut sub afurisanie, pentru că a acceptat să funcţioneze ca membru al înaltului Consiliu de Regenţă! S-a mişcat cineva în ţară şi în Biserica noastră? Sinodul se adună, Sinodul se risipeşte fără ca cineva să îndrăznească a-şi aduce aminte că mai există şi o lege a lui Dumnezeu, faţă de care e răspunzător. Doar eu, unul singur, nu am deznădăjduit. Şi aştept ceasul în care mâna lui Dumnezeu se va lăsa greu asupra înfruntătorilor.
Deci, dară, nu în efectele ei materiale imediate ne bucură pe noi hotărârea P.S. Roman de la Oradea, ci în spiritul ei. Este ca un semn care depăşeşte puterile noastre de acţiune şi de înţelegere.
Nu se poate ca P.S. episcop să nu se fi bătut din vreme cu gândul acesta. Nu se poate ca ideea răspunderii pentru năvala pălămidei lumeşti în grădina lui Dumnezeu, care i-a fost dată în grijă, să nu-i fi frământat gândurile şi conştiinţa.
E un act nepolitic - desigur. Dar tocmai aci îi vedem noi valoarea: în marea întoarcere sufletească, graţie căreia un om prea respectat, de grea şi înaltă răspundere, depune printr-o asemenea acţiune mărturie pentru primatul spiritualului. Când? Într-o vreme când patriarhul ţării acceptă un loc în regenţă, iar Sinodul bâjbâie în cele mai grele rătăciri.
Părinte Roman, pe răbojul păcatelor noastre, Dumnezeu nu va întârzia să cresteze fapta ta răscumpărătoare. Fii sigur. Şi asta e tot ce poţi nădăjdui mai mult!
Între „Roma locuta”1 şi „toleretur”2
Cuviosul monah Gherasim trece la catolici. Este ultima veste pe care o primesc în legătură cu frământările din Biserica noastră. Înainte de această a doua moarte a lui (căci, intrând în monahie, Gherasim a murit după trup, iar trecând la catolicism, el moare a doua oară, după suflet), înainte de această a doua moarte a lui, deci, cuviosul Gherasim era călugăr în schit, la Durău. Întâmplări a căror orânduire nu a stat în mâna şi în puterea lui l-au adus în anii din urmă ca slujitor pe lângă Biserica patriarhală din Bucureşti. Era un umil rob al treburilor zilnice, dar de bună seamă că, deasupra sufletului lui, nesigur şi neancorat în Hristos, stăpânea o minte ageră, în care elementul formal al gândirii sărbătorea orgii de rudimentară, dar implacabilă dialectică. Nenorocirea a căzut pe capul lui năprasnică - există mai grozavă nenorocire pentru un pravoslavnic decât această alunecare spre drumurile Romei? -, năprasnică, pe măsura uscăciunii credinţei lui şi pe măsura încrederii în raţiunea lui, în buna lui logică.
Pentru că fostul cuvios Gherasim nu a făcut decât să tragă, aşa uscat de credinţă cum era, consecinţele dintr-o stare de lucruri care, pe zi ce trece, se înscăunează mai hotărât în Biserica noastră. Ierarhia noastră bisericească se catolicizează în apucături - asta o simţea nefericitul Gherasim, cum o simţim fiecare din noi; şi atunci, consecvent şi curagios, el a luat-o înainte; trecând într-o ordine de aşezări în care toate lucrurile acestea, după care se doresc ierarhii noştri, sunt gata făcute şi - din punctul acesta de vedere - bine făcute.
Ultimele întâmplări din Biserica românească îl vor fi împins încă mai mult spre drumul rătăcirii; pentru că niciodată nu s-a dovedit mai precis ca în aceste împrejurări că în sufletul chiriarhilor noştri români hălăduieşte duhul papistaş al puterii pentru putere. O întreagă serie de greşeli, care mai de care mai grele, au sfârşit prin a arunca Soborul nostru în afară de Ortodoxie. Am rugat, am protestat. Degeaba. Nu ai dreptul să te ridici împotriva hotărârii Sfântului Sinod. Roma locuta. Roma a zis. Sfântul Sinod a hotărât - plecaţi-vă noroade.
De la nenorocita schimbare a calendarului, făcută fără nici o pregătire şi fără nici o grijă pentru sufletele oamenilor, toată sforţarea Sinodului nostru a fost una singură: să-şi salveze prestigiul. Târguri ruşinoase s-au încheiat, umilinţe groaznice au fost îndurate între patru ochi, vrajbă s-a aruncat între fiii aceleaşi Biserici, ameninţată cu destrămarea; orice! Nimic nu era prea scump dacă „autoritatea” Sinodului putea să rămână în picioare.
Autoritatea? Zic ei! Căci, în fapt, un Sinod care se dovedeşte a fi ignorant până şi în cele mai elementare adevăruri pravoslavnice, ale cărui cărţi pastorale sunt sfârtecate până la desfigurare - şi fără ripostă - de ştiinţa în ale teologiei de o ceată de tineri laici, care nu ştie de ce a luat o hotărâre şi e gata a o lua pe oricare, numai să se găsească stăpânul lumesc, deţinător al sacului cu grăunţe care să i-o indice şi să i-o impună, un Sinod ca acesta nu are şi nici nu cere autoritate pentru el. Ci cere altceva; mai simplu şi mai urât; el cere o recunoaştere a continuării stăpânirii lui. Atât.
Şi pentru asta - orice! Ca un al doilea Petru, părintele Gurie, întors la Chişinău şi scăpat de sub duhul rătăcirii care stăpâneşte pe sinodalii din Bucureşti, se căieşte şi declară sus şi tare în faţa norodului că nu va respecta hotărârea de la 24 ianuar şi 8 februar. Ci va prăznui Paştele la 5 mai. Rumoare la Bucureşti? Aş, nu! Ce veţi face? - Noi, nimic. O să-i lăsăm pe basarabeni să serbeze la 5 mai, şi asta e! - Veţi da vreo dezlegare? - Dezlegare, nu, dar vom tolera.
Ei, da, vom tolera. Cunoaştem. Era fatal. După Roma locuta, ce alt putea să urmeze decât toleretur? Sfântul părinte de la Roma poate fi satisfăcut de şcolarii săi! ... Cucoană Mărie de la Sinaia, care ţi-ai părăsit Biserica şi te-ai ostenit odată până în prăpădul Bucureştilor, ca să mă întrebi, cuprinsă de spaimă şi durere: „Acum noi ce facem?”, aprinde o lumânare pentru sufletul răposatului nostru frate, fostul monah Gherasim, căzut în catolicism, şi roagă-te pentru iertarea grozavelor lui păcate, săvârşite, toate, din îndemnul marilor lui chiriarhi.
[1]. „Roma a zis” (lat.). Formă prescurtată a maximei lui Augustin „Roma locuta, causa finita”: odată ce s-a pronunţat Roma, chestiunea este închisă (Sermo 131, 10)
[2]. „Se tolerează” (lat.)
Cine tulbură pacea în Biserică
La Bucureşti s-a adunat în săptămâna trecută marele congres al Bisericii Ortodoxe. Fiecare eparhie care stă sub stăpânirea vreunui vlădică trimite în această adunare câte şase delegaţi (patru mireni şi doi preoţi) cari, împreună cu mitropoliţii, episcopii şi arhiereii de scaun, sunt chemaţi, tot la trei ani, ca să hotărască în trebile gospodăreşti ale Bisericii.
Acum, când s-au făcut alegerile pentru această adunare, era la cârma ţării domnul general Averescu. Şi în loc să fie aleşi ca delegaţi oameni temători de Dumnezeu şi cu dragoste pentru sfânta noastră Biserică, au învârtit ei lucrurile aşa, că ne-am pomenit în congres tot cu liberalii şi averescanii pe cari îi întâlnim în sfatul ţării, la Cameră şi la Senat, când pot ei să măsluiască alegerile şi să fure urnele.
Deci, dară, când s-au văzut ei adunaţi la Bucureşti, mai mult în de ei, s-au socotit că poate n-ar fi rău să facă un necaz stăpânirii de astăzi şi au ridicat pe unul de-ai lor, altfel om cu multă învăţătură de carte, dar bătut de Dumnezeu cu păcatul înfruntării dreptăţii, şi l-au pus să spună că la fraţii noştri din Ardeal se întâmplă tulburare grozavă, că stăpânirea de astăzi a aşezat peste tot în locurile de frunte, ca prefecţi, primari, profesori în şcolile mai înalte, tot papistaşi, şi că fraţii noştri pravoslavnici sunt înlăturaţi din tot locul.
Pasămite, li se rupea liberalilor inima de dragul Bisericii noastre dreptcredincioase; şi uitau că tot ei au coborât din scaun şi pe mitropolitul Ghenadie, şi pe mitropolitul Atanasie, care a fost un mare cărturar al Bisericii noastre, şi pe vlădica Gherasim de la Roman, care a fost un sfânt; şi că tot ei au adus stricarea cea mare în Biserică, atunci când au dat poruncă să se schimbe calendarul, peste voia vlădicilor, de s-a frânt anul trecut ţara în două, când cu prăznuirea Paştilor.
Vasăzică, s-a ridicat unul din ai lor, cu glas mare, şi a strigat primejdia care ne paşte pe noi, pravoslavnicii; că, adică, stăpânirea oploşeşte peste tot la cârma trebilor ţării numai papistaşi. Când au auzit una ca asta, toţi vlădicii şi preoţii cari erau de faţă s-au îngrijorat foarte. Şi a fost o zarvă şi o tulburare, cum nu s-a mai pomenit în Biserica noastră. Căci, în adevăr, mare păcat şi durere ar fi fost, dacă stăpânirea, care e pusă acolo sus, nu numai prin hotărârea noastră, ci şi prin vrerea lui Dumnezeu, ne-ar fi înfruntat legea noastră din moşi-strămoşi şi ar fi dat la o parte din toate locurile de cinste din Ardeal pe fraţii noştri pravoslavnici.
Numai că, până la urmă, când au cercetat să vadă dacă arătările acestea ale liberalilor şi averescanilor sunt adevărate, oamenii au dovedit că toate erau mincinoase şi că măcar atâta durere şi grijă pentru dreapta credinţă câtă e la liberali se găseşte şi la stăpânirea de astăzi.
Şi s-au întors vlădicii noştri cu scârbă de la tulburători. Ba chiar, unul din ei, vlădica Visarion Puiu, episcop la Bălţi, în Basarabia, om cu frica lui Dumnezeu, a spus mai ieri că el va ridica glasul în sfatul ţării, la Senat, unde este, şi va înfrunta pe cei cari cu înşelăciune au încercat să tulbure apele liniştite ale credinţei, numai ca să ridice ţara împotriva stăpânirii de astăzi.
Şi astfel au fost ruşinaţi şi în această adunare bisericească liberalii şi averescanii, cari toată viaţa lor nu au ştiut, şi nici acum, după ridicarea ţăranilor, nu au învăţat, ce e frica de dreptate şi scârba de minciună.
Stăpânirea însă are de datorinţă să ia seama: ca Biserica să fie pusă la adăpost de stricarea asta; pentru că altfel s-ar putea să fie rătăcirea din urmă mai amară decât cea dintâi.
Cezaro-papism
Mişcarea de alunecare pe planul înclinat al catolicismului, în care a intrat Biserica Ortodoxă Română, e departe de a lua sfârşit. Toate încercările noastre de a atrage atenţia de la caz la caz asupra acestei primejdii au rămas zadarnice. E şi greu, de îndată ce, în ierarhia noastră bisericească, nu mai există duh pravoslavnic. Diavolul stăpânirii lumeşti a pătruns în toate încheieturile Bisericii şi, dacă îl goneşti dintr-un loc, astupând o gură de iad, el apare în altă parte. E o muncă de Danaide.
Ieri, erau mănuşile de mătase roşie, de cardinal, ale părintelui patriarh. Astăzi, proiectul de regulament al Patriarhiei, făcut de d-l doctor I. Matei. Că acest d-l Matei - ştiţi, bărbatul d-nei Sanda! - este un personagiu nefast, am mai spus-o mai demult şi în repetate rânduri. Prin împrejurări pe cari nu le cunoaştem însă, a devenit unul din indispensabilii părintelui patriarh. Şi asta e suficient pentru ca acţiunea lui de infestare a Bisericii să continue, nesupărată de nimeni,
Astfel, s-a ajuns să i se încredinţeze redactarea regulamentului de care vorbim. Iar d-l Matei, teolog absolut, moaie pana nouă în călimară şi scrie: Art. 1. Capul Bisericii autocefale Române este Î.P.S. Sa Patriarhul.
Patriarhul - cap al Bisericii Ortodoxe? Noi ştiam că o asemenea erezie e condamnată în pravoslavie: cezaro-papism. Noi ştiam că, aşa cum mărturisim şi în Simbolul credinţei („... Şi într-una sfântă, SOBORNICEASCĂ ŞI APOSTOLEASCĂ Biserică...”, auzi, domnule Matei, nu „in unam sanctam, APOSTOLICAM...”), capul Bisericii Ortodoxe Române este Sfântul Sinod.
A aşeza în fruntea Bisericii autoritatea personală a Patriarhului este o aberaţie. Se simte în organizaţia noastră nevoia unei autorităţi vecinie prezente? Este Sfântul Sinod o adunare care se mişcă greu şi nu poate ţine şedinţe în permanenţă? Foarte bine. Să se delege atunci un sinod restrâns, compus din 5-6 chiriarhi, cari să se adune o dată în fiecare săptămână. Dar cap personal, nu!
E timpul să ne întrebăm încotro mergem. Într-un aşa de scurt timp, trei manifestaţii caracteristice: BUST patriarhal, MĂNUŞI ROŞII cardinaliceşti şi acum, CAP ALB. Se poate o mai categorică scăldare în apele papistaşilor?





























