sâmbătă, 30 mai 2009

ÎNCHISOARE ŞI MUNCĂ LA CANAL. MĂRTURIILE CELOR CARE AU SUPRAVIEŢUIT

video

ÎNCHISOARE ŞI MUNCĂ LA CANAL.
MĂRTURIILE CELOR CARE AU SUPRAVIEŢUIT

Invitaţi: Anca Petrescu, arhitect; Gheorghe Jijie, fost deţinut politic (13 ani de teminţă); Constantin Iulian, fost deţinut politic.
Realizator: Irina Cordoneanu
Antena2, 29 mai 2009

La o rezoluţie mai bună, emisiunea se poate descărca de aici.

vineri, 29 mai 2009

ALFA ŞI OMEGA

Biserica Mântuirii, Manfredonia, Italia
pictori: Ioan şi Camelia Popa


"A rămas încă fără răspuns întrebarea pusă la sfârşitul secţiunii despre iubire: de unde vine iubirea? Doar acum ea poate fi lărgită spre o întrebare poate chiar mai fundamentală: de unde vine întreaga forţă a evoluţiei? Iar acesteia îi putem adăuga confuzia noastră în ce priveşte originea harului. Pentru că iubirea este conştientă, în timp ce harul nu este. De unde vine această forţă puternică originată în afara conştiinţei umane care nutreşte creşterea spirituală a fiinţelor umane?
Nu putem răspunde la aceste întrebări în acelaşi fel în care putem răspunde, în mod ştiinţific, de unde provin făina, oţelul sau larvele. Nu doar pentru că aceste întrebări sunt prea intangibile, ci pentru că ele sunt de asemenea fundamentale pentru "ştiinţa" noastră, aşa cum se prezintă ea astăzi. Iar acestea nu sunt singurele întrebări fundamentale la care ştiinţa nu poate răspunde. Ştim oare cu adevărat ce este electricitatea, de exemplu? Sau care este locul de unde provine energia? Sau de unde provine universul? Poate că într-o zi ştiinţa va răspunde la întrebările fundamentale. Până atunci, dacă va răspunde vreodată, nu putem decât să speculăm, să teoretizăm, să postulăm, să construim ipoteze. Pentru a explica miracolul harului şi al evoluţiei, noi construim ipoteza existenţei unui Dumnezeu care vrea ca noi să creştem - un Dumnezeu care ne iubeşte. Pentru mulţi, aceste ipoteze par prea simple, prea uşoare; pentru mulţi, ele par fantezii; copilăreşti sau naive. Dar ce altceva avem? A ignora datele printr-o viziune de tunel nu înseamnă a da un răspuns. Nu putem obţine un răspuns dacă nu punem întrebările. Oricât de simplu ar fi, dacă nu a observat datele şi nu a pus întrebările, nimeni nu a putut să producă o ipoteză mai bună sau măcar să producă o ipoteză. Până când cineva va produce o ipoteză mai bună, trebuie să suportăm această stranie idee copilărească a unui Dumnezeu iubitor, fără a avea argumente teoretice. Iar dacă vom lua în serios această noţiune a unui Dumnezeu iubitor, vom descoperi că ea nu presupune o filozofie simplă. Dacă postulăm că această capacitate de a iubi, acest imbold de a creşte şi evolua sunt cumva "sădite" de Dumnezeu în noi, trebuie să ne întrebăm atunci cu ce scop. De ce vrea Dumnezeu ca noi să creştem? Către ce ne dezvoltăm noi? Care este punctul final, scopul evoluţiei? Ce vrea Dumnezeu de la noi? Nu am intenţia de a mă implica în distincţii teologice fine şi sper că savanţii mă vor ierta dacă voi tăia toate aceste "dacă", "şi", sau "dar" care aparţin teologiei speculative. Pentru că oricât ne-am abţine de la ele, noi toţi care postulăm un Dumnezeu iubitor şi ne gândim cu adevărat la acest lucru vom ajunge în cele din urmă la o singură terifiantă idee: Dumnezeu vrea să devenim El însuşi. Ne dezvoltăm către bine. Dumnezeu este scopul evoluţiei. Dumnezeu este sursa forţei evoluţionare şi Dumnezeu este destinaţia ei. Aceasta este ceea ce înţelegem atunci când spunem că El este Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul. Când am spus că aceasta este o idee terifiantă, am vorbit blând, Este o idee veche, dar de milioane de ani fugim de ea într-o panică totală. Pentru că nicio idee care a apărut vreodată în mintea omului nu aşază pe umerii noştri o astfel de sarcină. Este cerinţa cea mai mare din istoria umanităţii. Nu doar pentru că este dificil de a o concepe. Dimpotrivă, este esenţa simplităţii. Ci pentru că, dacă credem în ea, ea ne va cere atunci tot ceea ce e posibil să-i dăm, tot ceea ce avem. Una este să credem într-un Dumnezeu bun şi vechi, care are grijă de noi de la înălţimea poziţiei sale puternice, pe care noi nu vom fi niciodată în stare să o atingem. Cu totul altceva este să credem într-un Dumnezeu care se gândeşte ca noi să atingem poziţia Lui, puterea Lui, înţelepciunea Lui, identitatea Lui. Dacă gândim că este posibil ca omul să devină Dumnezeu, această credinţă, prin chiar natura ei, plasează asupra noastră obligaţia de a încerca să atingem posibilul. Dar noi nu vrem această obligaţie. Nu vrem să muncim atât de din greu. Nu vrem responsabilitatea lui Dumnezeu. Nu vrem responsabilitatea de a trebui să ne gândim tot timpul. Atâta timp cât vom putea crede că divinitatea este imposibil de atins pentru noi înşine, nu va trebui să ne preocupăm de dezvoltarea noastră spirituală, nu trebuie să ne împingem pe noi înşine spre niveluri de conştiinţă şi acte de iubire din ce în ce mai înalte; putem să ne relaxăm şi să fim doar oameni. Dacă Dumnezeu este în cerurile Lui, şi noi suntem aici, şi niciodată cele două nu se vor întâlni, putem să-i lăsăm Lui toată responsabilitatea pentru evoluţia şi conducerea universului. Putem face doar puţinul nostru, pentru a ne asigura o bătrâneţe confortabilă, să sperăm că la bătrâneţe vom avea parte de sănătate, fericire, copii recunoscători şi nepoţi; dar ce e dincolo de asta nu trebuie să ne preocupe. Aceste scopuri sunt dificil de atins şi cu greu pot fi subapreciate. Totuşi, pe măsură ce începem să credem că este posibil ca omul să devină Dumnezeu, nu ne vom mai putea odihni niciodată prea mult, nu vom mai putea spune "în regulă, slujba mea s-a sfârşit, munca mea e făcută". Trebuie permanent să ne sforţăm pe noi înşine spre o înţelepciune din ce mai mare, spre o eficacitate din ce în ce mai mare. Prin această credinţă ne-am prins singuri, cel puţin până la moarte, în cursa unei munci de ocnaş pentru îmbunătăţirea de sine şi dezvoltarea spirituală. Responsabilitatea lui Dumnezeu trebuie să fie responsabilitatea noastră. Nu este deci de mirare că credinţa în posibilitatea divinităţii ne repugnă. Ideea că Dumnezeu ne nutreşte într-un mod activ, astfel încât noi să putem creşte, să fim ca El, ne aduce faţă în faţă cu propria noastră lene."

M. Scott Peck, Drumul către tine însuţi, Curtea Veche, Bucureşti, 2001, p. 243-245
Traducere de Lucian Popescu

duminică, 24 mai 2009

BUCUREŞTI, CETATEA LUI HRISTOS


(Via Popas Alternativ)


La câteva ore de la terminarea marşului pentru susţinerea familiei autentice, organizat de mai multe asociaţii ortodoxe civice, am primit pe mail o mărturie din partea unei creştine despre cum a fost la marş, despre cum l-a vazut, cum l-a simţit. Pentru că este destul de amplu şi atinge principalele momente ale acţiunii respective, am hotărât să o public, cu acordul autoarei:


Am fost la marşul pentru o familie normală. Am aflat despre el de pe blogul lui Rafael Udrişte. Mă aşteptam să se organizeze dupa modelul ultimilor ani şi eram pregatită să vin. Am trimis informaţii şi apeluri de participare şi unor prieteni, rude şi colegi. Am convins doar doi: soţul şi o prietenă. Peste aşteptările mele! M-am obişnuit cu nepăsarea oamenilor, dar asta nu mă mai descurajează şi nici nu mă mai dezamăgeşte. Ştiu cum e lumea şi nu mă aştept la prea multe de la ea.


A venit ziua marşului. Îmi treceau prin cap întrebări cu privire la cine sunt organizatorii, cât de bine intenţionaţi sunt, cât de trăitori sunt în ale credinţei. Am văzut şi emisiunea TV cu Bogdan Mateciuc, dr. Pavel Chirilă şi Claudiu Târziu şi în loc să mă încurajeze, m-a dezamăgit. I-am văzut nepregătiţi să răspundă creştineşte la întrebări şi am văzut cât de pregatită cu materiale, întrebări şi comentarii era moderatoarea. Lupta era inegală şi mă gândeam cât de slab pregătiţi au fost să răspundă provocărilor cu argumentele credinţei. M-am intrebat, cine sunt aceştia? Sunt ei bine intentionaţi? Să mă duc la marşul lor? Şi mi-am dat seama că oricine ar fi ei şi oricât de stângaci ar fi, acesta nu e motiv să nu ies în stradă să mărturisesc adevărul. Chiar dacă şi eu însămi sunt la fel de nevrednică şi nepregătită. Războiul a venit. Ne-am antrenat, nu ne-am antrenat, suntem sau nu vrednici, e prea târziu să îmi pun asemenea întrebări. Trebuie să ieşim la luptă. Ce fel de luptă? O nimica toată: o mărturisire a adevărului, a credinţei şi normalităţii în faţa lumii, acum cât încă mai avem autorizaţie de la primărie, protecţie din partea forţelor de ordine, a jandarmeriei etc. Aşa că am pregătit nişte pancarte cu fragmente din Sfintele Scripturi cu referire directă la rolul femeii şi al bărbatului în ordinea creaţiei, şi la păcatul sodomiei şi plata acestuia.


A venit şi ora 17 fără un sfert, eram deja acolo. Se adunaseră cam 200 oameni şi o groază de reprezentanţi mass-media. Deja eram obişnuită să îi văd cum se reped să ia interviu unei babe, unui moş mai nebunatic sau oricărei persoane care părea că nu ştie pentru ce se află acolo. Am urmărit puţin amuzată încercările lor de culegere de materiale mincinoase sau deformate. S-au luat o groază de interviuri din care, mai mult ca probabil, nu vor apărea decât câteva secvenţe de maxim 30 secunde. A fost şi un mic incident în care organizatorii, văzând manevrele presei au încercat să atragă atenţia că nu oricine poate să ne reprezinte punctul de vedere. M-am uitat în jur, oamenii continuau să se adune şi am recunoscut aceleaşi feţe de anii trecuţi, cei veniţi pentru prima oară - puţin stingheri şi nesiguri. Am încercat să aflu de ce veniseră şi mi-au spus unii că un fluturaş în cutia poştală le atrăsese atenţia şi s-au gândit că nu e lucru rău să ieşi şi să mărturiseşti adevărul, normalitatea, valorile noastre creştine milenare. Am văzut mulţi oameni în vârstă, trecuţi de 60 ani, femei şi bărbaţi. Am văzut o femeie care se târa într-o cârjă, bătrână, neajutată de nimeni şi care a făcut tot ce a putut să parcurgă tot traseul. Am vazut şi tineri puţin stingheri şi distraţi care nu ştiu nici acum dacă erau de-ai noştri. Sau poate că erau serioşi, dar hainele astea caraghioase în care ne îmbracăm acum, că doar astea se găsesc, ne fac să părem altceva decât suntem. Am văzut preoţi, mame cu copii, bărbaţi în floarea vârstei. Unii erau veniţi de la Târgovişte, unii din Ploieşti, Buzău sau chiar din locuri mai îndepărtate, din nordul Moldovei chiar.


La început, până să plecam în marş, s-au tot agitat organizatorii, ne-au pus să stăm pe rânduri câte şapte, să păstrăm doi metri între noi şi iar m-am întrebat ce rost au toate acestea. Se pierdea timp degeaba, dar la un moment dat m-am gândit şi la ângrijorarea lor. Poate se temeau să nu ne dezorganizăm şi să reacţionăm aiurea, să nu compromitem scopul marşului, să nu dăm declaraţii nepotrivite. La urma urmei, oricine din noi putea fi oricine şi se putea ca printre noi să se afle şi persoane rău intenţionate. Văzând atâta agitaţie, m-am îngrijorat şi eu şi m-am uitat mai atent la feţele oamenilor. A fost de ajuns ca sa mă liniştesc. Simţeam că sunt printre ai mei şi parcă creştea inima în mine. Simţeam o solidaritate cu aceşti oameni, deşi nu îi cunoşteam.


Într-un final, am plecat la drum. Totul s-a desfăşurat normal, organizat, cuminte, smerit. Parcă pentru prima oară mesajul nostru era clar şi adevărat creştin. Am spus rugăciuni, am cântat cântece creştineşti. Lumea se uita la noi mirată. Mi-am dat seama că cei mai mulţi nu ştiau ce e cu noi. Nu fuseseră informaţi. Şi nu e de mirare. Informarea prin mass- media e concepută în aşa fel încât fie să nu se anunţe nimic, fie să se anunţe ceva în treacat minimalizandu-se evenimentul, fie se anunţă astfel încât nu înţelegi nimic: cine, când, unde, cum şi pentru ce. Înainte mă gândeam că e vorba de incompetenţă, acum însă sunt convinsă că e mai mult decât atât, de vreme ce parada pederaştilor e popularizată cu mult timp înainte şi cu lux de amănunte, ca nu cumva să îi scape cuiva informaţia. Iar m-am întristat, văzând nedumerirea oamenilor şi manevrele presei. Apoi m-am înseninat. Oamenii ne priveau cu simpatie, primeau materialele şi mesajele noastre. Mai erau pe ici pe colo unii care se dădeau înapoi ca arşi. Cei „toleranţi” şi “deschişi la minte”. I-am privit cu milă, căci acum deja ştiu că aceşti oameni nu înţeleg nimic din ce îi inconjoară, îşi înşeală conştiinţele şi îşi pun toate speranţele în modernismul, “libertatea”, „toleranţa”, „egalitatea” şi “fraternitatea” propovăduite de sursele corecte politic.


Am mai observat şi printre noi gesturi nelalocul lor. O doamnă îi invită pe trecători să ne însoţească. Unii au răspuns cu dispreţ iar ea le-a dat replica într-un mod răutăcios. M-am gândit: “uite cât de nevrednici suntem şi noi şi cât de depăşiţi de misiunea la care suntem chemaţi”. Iar m-am descurajat şi iar m-am înseninat la gândul că „om fi noi păcătoşi, dar măcar suntem ai lui Hristos”. Am simţit o încredinţare că ceea ce facem e plăcut Domnului şi Maicii Sale şi că la o adică, dacă va fi nevoie, aşa neputincioşi şi păcătoşi şi stângaci cum suntem, vom primi întărire de sus. Şi m-am gândit că poate pentru rugăciunile noastre Domnul va salva cetatea şi nu o va pierde.

Câţi eram noi oare? Eram destui pentru ca Domnul să salveze cetatea? M-am uitat şi am văzut că întreaga coloană măsura cam 400 metri de oameni puşi pe rânduri de câte şapte. Numai în jurul meu am numărat cu uşurinţă o sută de persoane. Trebuie să fi fost peste o mie de oameni. Atâta din tot Bucureştiul ăsta de aproape 3 milioane de oameni şi din toată România de 20 milioane. Ceilalţi au griji, telenovele, emisiuni de divertisment, au lucruri mai bune şi mai importante de făcut. Au targeturi şi deadline-uri! Impozite, credite, maşini, vile de construit şi câte şi mai câte. Oare se va milostivi Dumnezeu de noi?


Când ne-am apropiat de Dealul Mitropoliei iar m-am întristat. Am traversat o zona aglomerată şi şoferii ne-au claxonat nervoşi, căci aşteptau prea mult după noi să trecem. M-am gândit: „Ce oameni! Nu avem nici o înţelegere unii pentru alţii! Cum de ne mai rabdă Dumnezeu?”. Am ajuns şi în Dealul Mitropoliei. Mulţi au plecat. Am rămas cam jumătate şi am ascultat declaraţiile oficiale, am vorbit între noi, ne-am bucurat de mărturisirea noastră, am avut un sentiment al datoriei împlinite. Şi iar m-am întristat uitându-mă în Deal şi întrebându-mă: „oare cum vor da socoteală cei chemaţi să păzească turma şi care se dau înapoi şi nu doar atât, se şi desolidarizează? Câţi preoţi are Bucureştiul şi câţi au venit? Câţi preoţi are România şi câţi au fost de faţă? Câţi din ei au spus măcar un mic cuvânt la o predică? Câţi au binecuvantat această manifestare? Câţi s-au rugat pentru binele şi sănătatea neamului nostru? Câţi vor fi gata să oficieze căsătorii homosexuale când legea şi directivele U.E. le vor impune? Oare câţi din ei şi câţi din noi vom fi gata să mărturisim dacă va fi pericol de moarte şi de prigoană?

Şi iar a venit gândul salvator: „Viu este Domnul nostru!”. „Nu te teme, turmă mică, pentruă că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia”.

Dacă Domnul e cu noi, cine va fi împotriva noastră?


Roaba lui Hristos, A.


UPDATE:

Fotografii de la marş, aici.


În ce crede patriarhul Daniel?


Marşul familiei şi semnele tot mai pronunţate ale totalitarismului patriarhal


Realitatea Tv, adică LAMIJTO Tv


ProTV, tot aşa...


Cezar Machidon, fotografii de la marş, aici.


luni, 18 mai 2009

MARŞUL PENTRU FAMILIE. PĂSTRAŢI VALORILE TRADIŢIONALE! NU NE UCIDEŢI VIITORUL!

Mai multe organizaţii nonguvernamentale, între care Federaţia Pro-Vita, Alianţa Familiilor din România şi Forul Ortodox Român organizează vineri 22 mai, ora 17, în Piaţa George Enescu (lângă Ateneul Român) un Marş pentru Familie. Scopul acestuia este de a afirma valorile tradiţionale ale familiei, de a trage un semnal de alarmă referitor la presiunile tot mai puternice la care sunt supuse familiile şi copiii lor, de a spune NU libertinajului, încurajării avorturilor şi propagandei homosexualităţii.


Pentru noi, oamenii, familia şi copiii sunt dintotdeauna elemente esenţiale ale vieţii sociale. Ele conferă stabilitate socială, un sistem de raportare în care ne-am găsit mereu echilibrul şi singura posibilitate de a ne continua existenţa ca fiinţe omeneşti.

În ultimii ani însă, sub pretextul unor „valori alternative”, suntem asaltaţi de tendinţele sinucigaşe ale speciei.

Nu ne recunoaştem în ele, nu ne regăsim în ele, sunt străine de spiritul românesc, sunt împotriva firii şi militează pentru dispariţia omenirii. Propaganda împotriva vieţii duce la pervertirea deprinderilor, la disoluţia reperelor noastre, la anarhie şi beznă.Mineriadele avorturilor, ale homosexualilor şi ale libertinajului nu plantează panseluţe în viaţa noastră!

Veniţi, aveţi curaj, militaţi pentru viaţă.

E timpul să proclamăm împreună firescul, normalitatea, viaţa. E marşul împotriva morţii. E marşul pentru familie. E marşul pentru copii. E marşul pentru nepoţi şi strănepoţi. Pentru ca ei să apuce să mai existe...

Nu lăsa lumea să se termine odată cu tine!

Vă invităm să participaţi la un eveniment pentru afirmarea valorilor în care credem, care ne-au făcut posibili până aici şi de aici încolo: familia formată din bărbat şi femeie, familia în firescul ei, familia zămislitoare de copii, dreptul la viaţă al fiecărui copil, din prima clipa a concepţiei.

Pentru că suntem prea mulţi cei care stăm deoparte, pentru că propaganda morţii e din ce în ce mai puternică, vă invităm vineri, 22 mai, ora 17:00, în faţa Ateneului Român, din Piaţa George Enescu să spunem DA vieţii, împreună!

Împreună la „Marşul pentru familie”.





Invitatie la marsul pentru familie
Asculta mai multe audio Evenimente »



Organizatori:

Federaţia Organizaţiilor Ortodoxe Provita din România reuneşte asociaţiile care promovează valorile familiei şi dreptul la viaţă de la concepţie până la moartea naturală, conform cu învăţăturile de credinţă ortodoxe.

Alianţa Familiilor din România este o asociaţie civică dedicată promovării valorilor vieţii şi familiei conform cu tradiţiile social-culturale şi religioase ale poporului român.

Forul Ortodox Român (F.O.R.) este o structură federativă fără personalitate juridică, fondată la 29 noiembrie 2008, prin consensul reprezentanţilor a 60 de organizaţii civice cu caracter cultural şi social, care au participat la Conferinţa Asociaţiilor Laicatului Ortodox Român.F.O.R. este coordonat de liderii organizaţiilor: Fundaţia „Sfinţii Martiri Brâncoveni”, Asociaţia Pro Vita – Bucureşti, A.R.T.R.I., Asociaţia „Christiana” şi Asociaţia „Rost”.

Persoane de contact:

Claudiu Târziu

tel. 0740.103.621

Rafael Udrişte

tel. 0748.034.951

www.protejarea-familiei.com

marți, 12 mai 2009

APEL CĂTRE LIMBRICI* - MARII ARTIŞTI ROMÂNI

*Ascaris lumbricoides (numit popular limbrici) este un vierme intestinal, cilindric, alb-gălbui, răspândit în toata românia, ascaridiaza fiind cea mai frecventă parazitoză socială. La capătul anterior, limbricul are orificiul bucal, înconjurat de trei buze groase necesare exprimarii iubirii de stapin, iar la capătul posterior-orificiul anal. Limbricul este primul din seria animală la care aceste două orificii sînt separate.Românul este singura gazda susceptibilă, acesta fiind primul din specia animală care încearcă să unească la loc cele două orificii întru cearea primului perpetuum mobile de speţa I. Modul de infecţie este prin transmitere fecal-orală.


Florin Chilian



"Artistul trebuie să fie mai puternic decât arta lui, pentru că trebuie să o apere!" (Matisse)


Ştiu că, pentru cei mai mulţi dintre voi, acest moto nu are nici un fel de relevanţă, marea voastră majoritate fiind nişte bieţi imitatori, infractori de drept comun, nimic mai mult. Vă cunosc foarte bine micimea, spaimele, minciuna, impostura şi mediocritatea care „compensează” lipsa talentului...
Cum să puteţi fi vreodată creatori responsabili ai vreunei forme de artă, cînd toata viaţa aţi furat arta, creaţia şi destinul altora, copiind cu neruşinare şi profitînd de pe urma falsului grosolan, încasînd bani nemeritaţi, semnînd în fals copii nefericite ale adevăratelor creaţii?! Care artă?! Ce să apăraţi?!...
Anunţ pe această cale că nu voi mai participa nicidată la o acţiune caritabilă în scopul ajutorării vreunui artist, indiferent de situaţie, indiferent de domeniul de creaţie. Prea mulţi m-au intrebat cu ce este diferit copilul unei „vedete” de copilul unui om din Constanţa sau din Braşov care se prăpădeşte de cancer?! Cu ce este mai preţioasă viaţa unui „megastar” în comparaţie cu viaţa unui necunoscut?! Oare pentru familia sau prietenii unui necunoscut viaţa acestuia nu e importantă?!
Nu am înţeles atunci ce-mi spuneau oamenii şi am considerat că e încă o dovadă de „solidaritate” românească. Adevărul este însă că acei oameni au dreptate! Dacă artiştii români şi-ar fi apărat drepturile, nici unul dintre ei nu ar fi ajuns în situaţia de a cere sprijin şi atunci toate acele teledoane ar fi fost îndreptate către cei ce aveau cu adevărat nevoie de televiziuni pentru problemele lor.
Unul dintre copiii necunoscuţi pentru care am reuşit să strîngem banii necesari tratamentului a murit zilele trecute, învins de cancer, dar şi de refuzul imbecil al unui „vector de opinie”, mare om de presă, de a publica un text în care se dădeau şi conturile unde „anonimii” puteau face donaţii. În acel editorial, Dana Andronie semnala şi atitudinea unor „artişti”, colegi ai mei, care refuzau să participe la astfel de evenimente de strîngere de fonduri, pentru că aveau „cîntări electorale”...
În doi ani (2007 şi 2008) s-au strîns, la organismele de colectare şi gestionare a drepturilor de autor şi conexe, aproape 90 (nouăzeci) de milioane de euro. În ultimii 10 ani s-au colectat peste jumătate de miliard de euro la aceleaşi organisme. Daca artiştii ar fi avut acea demnitate pe care numai adevărata creaţie ţi-o dă, atunci disperarea nu ar fi ajuns sa-i scoată din case, apelînd la ajutorul comunităţii.
Sînt scîrbit şi sătul de umilinţa pe care o acceptă marii artişti ai neamului, cerşind la televizor dreptul de a munci pînă la o sută de ani! Sînt jenat de meschinăria lor ce îi face să se înjosească, pentru a mai lungi şmecheria ce le permite să cumuleze pensiile cu salariul şi să cerşească degradant 20 de euro, fără a se gîndi la generaţiile de actori, artişti ce stau să vină după ei. I-am întrebat de ce preferă degradarea unui astfel de demers şi mi-au răspuns, halucinant, că este sub demnitatea lor să se lupte pentru cîţiva firfirei! Demnitatea nu are nimic de-a face cu banii, ci doar cu PRINCIPIUL! De cînd este nedemn sa-ţi aperi demnitatea?!!! Toate acele 90 de milioane de euro SÎNT BANII LOR, ai artiştilor, şi sper ca măcar valoarea sumei să-i determine să revină la verticală. Destul cu tîrîşul în patru labe, fie şi numai de dragul banilor! Sînt 20 de ani decînd a murit Ceauşescu iar pe cei care ne conduc acum, după cîte se vede, nu-i interesează linsul în cur.
De trei ani sînt, pentru cei mai mulţi dintre voi, „scandalagiul” Chilian! Asta pînă v-am dovedit că se poate. E posibil, aşadar, şi în România, să nu accepţi umilinţa, să-ţi aperi drepturile şi în final să cîştigi, chiar dacă te lupţi cu guvernanţi oligofreni.
De trei ani încerc să vă scot din moartea cerebrală în care vă aflaţi. Se pare că banii intraţi pe cardurile CREDIDAM şi UCMR-ADA, în urma acţiunilor mele, au reuşit să facă asta. Nu au picat din cer acei bani, ci în urma „scandalurilor” mele, între care un memoriu adresat şefului SRI, Cristian George Maior, memoriu din care vă redau o mica parte:

”Degeaba vă luptaţi pentru transparenţa modului de colectare şi gestionare a sumelor cuvenite artiştilor români, pentru că o parte din aceşti bani merg la SRI şi la partidele aflate la guvernare.”

Oricît de aiuritoare poate părea fraza asta, este spusă de unul dintre cei ce sînt puşi să ne apere, şi anume de Domnul Ştefan Gheorghiu, în calitatea sa de director general al CREDIDAM (Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi). Asta i-a declarat doamnei Mihaela Mihai, preşedinte al Uniunii Artiştilor Liber Profesionişti din România (U.A.L.P.R.), iniţiatoarea legii 109/2005, privind îndemnizaţia pentru activităţile artiştilor).
Nu pretind mulţumirile sau binecuvîntările voastre! Este nevoie însă de arta voastră şi asta da, v-o pretind! Pentru că, se pare, frica v-a transformat în limbrici, jalnice nevertebrate cu care securiştii se joacă după pofta inimii. Amintiţi-vă cine sînteţi şi, dacă pentru voi nu aveţi demnitatea de a lupta pentru ceea ce vă aparţine, şi nici pentru copiii sau nepoţii voştri, făceţi-o pentru bani! 90 de milioane de euro alină multe cocoaşe.
„Desenul” de mai sus reprezintă ceva ce n-au găsit procurorii DNA, şi anume o mica parte dintr-o schemă prin care sîntem furaţi de ani de zile. Inutil să vă spun că această „suveică” se întîlneşte cu o firmă din British Virgin Islands, adică un paradis fiscal. Prea mulţi „vectori de opinie” din presă se regăsesc ca acţionari prin zecile de firme care compun suveica asta şi de aici lipsa de acoperire media a problemelor legate de drepturile de autor.
Chiria pe un metru pătrat la Magazinul Muzica este între 70 şi 100 de euro pe luna. Oare cît plăteşte Orange România şi cui, contractul de închiriere fiind făcut cu SC Muzica 2001?! Iorgulescu şi UCMR-ADA s-au asociat şi au început să ne fure banii prin firma Muzica 2001. Banii aceştia sunt încasaţi prin interpuşi, pentru că a avut grijă să se retragă din societăţi atunci cînd a fost numit ministru, lăsîndu-şi astfel slugile să-l servească. Procurorii DNA cunosc extrem de bine schemele acestea, dar sînt foarte sensibili la bolile infractorilor şi dau NUP-uri pe bandă rulantă. Noroc cu UE şi procurorii de la OLAF.
Toţi aceşti bani ni se cuvin pemtru că sînt ai noştri, doar că laşitatea voastră permite unor infractori să mă fure şi pe mine iar eu nu am de gînd să accept asta! Cutremurătoare este situaţia domnului Cornel Constantiniu suferind de boala Parkinson. Deşi s-au făcut multe pentru a-l ajuta în această privinţă, a fost furat, pe de altă parte, de drepturile ce i se cuveneau (atît dînsul cît şi d-na Angela Similea) de la coloana sonoră a filmului \'4 luni 3 săptămâni şi 2 zile\', film regizat de Cristian Mungiu. Banii au fost înacasaţi de firma cu care se făcuse contractul pentru coloana sonoră: „Star Media Music” - firmă înfiinţată de Iorgulescu, fostul ministru PNL al Culturii.
Pînă la desfiinţarea FNI, asociaţia dreptului de autor, ADA, a depus în conturile acestuia uriaşe sume de bani încasînd dobînzi fabuloase în numele artiştilor români. Numai că aceste sume nu se regăsesc nicăieri, cu atît mai puţin în buzunarele artiştilor în numele cărora s-au efectuat aceste tranzacţii.
Cum este posibil ca un inspector UCMR-ADA, însărcinat cu colectarea drepturilor de autor, să încaseze venituri lunare în medie de 70.000 ron?! Marius Achim încasează toate aceste sume, plus uriaşe drepturi de autor şi conexe, pentru că este şi compozitor şi interpret (pe lîngă faptul că este soţul doamnei Ana Achim, directoarea UCMR-ADA). Fostul şofer Marius Achim, ajuns inspector UCMR-ADA pentru colectarea sumelor, incasează în medie peste 15.000 euro lunar ca venituri, în timp ce artiştii apelează la mila publică pentru ei sau pentru copii lor. Pentru unii dintre aceştia este deja prea tîrziu. Asta în timp ce Iorgulescu încasa ca preşedinte UCMR-ADA peste 820 de milioane din salarii şi alte 330 de milioane din drepturi de autor. Un miliard, o sută cincizeci de milioane anual, iar voi ... Limbrici!
Nu mă aştept ca marii artişti ai neamului să apară la televiziuni să-şi ceară drepturile. Au fost cumpăraţi ieftin, momiţi cu posturi de conducere în cadrul acestor organisme de colectare şi gestiune a drepturilor de autor şi conexe. Un exemplu de artist cere punea cîndva întrebări incomode este Marius Moga. A fost cooptat în conducerea UCMR-ADA şi acum doar se plînge că i-au scăzut veniturile din drepturi de autor. Dar, fiind în conducere, nu mai poate face nimic. D-nul Mihai Pocorschi a fost trimis la mine să-mi închidă gura, propunîndu-mi „onoarea” de a intra în conducerea UCMR-ADA, „acolo de unde se împart banii adevăraţi”... Eu am refuzat, aşa cum am refuzat şi alte „demnităţi” publice prin guvern, etc... Moga însă – nu. Iar acum regretă. Toţi marii actori ai neamului se mînjesc, primind sume infime de bani, menite să le închidă gura. Dacă ar şti aceşti limbrici ieftini că, de fapt, nu primesc nici măcar 0,5 procente din ce li s-ar cuveni de drept... Circa 70% din sumele colectate de UCMR-ADA şi CREDIDAM pleaca din ţară, chipurile, pentru plata ariştilor străini. Două conturi unde pleacă aceste sume sînt cel puţin suspecte. Unul este in Rusia („suveica” indică un potenţial deţinător al acestui cont), iar altul este în Buenos Aires, alt paradis fiscal.

În situaţia în care v-a mai rămas ceva demnitate, aveţi mai jos două formulare tip. Tot ce trebuie să faceţi pentru voi este să printaţi cîte două exemplare din fiecare, să le completaţi, să mergeţi cu ele la sediile UCMR-ADA şi CREDIDAM, să cereţi număr de înregistrare şi dată pentru fiecare. Un exemplar îl lăsaţi la registratuta respectivei instituţii iar cu cel rămas mergeţi şi-l lăsaţi la societatea de audit SC Vulpoi & Toader Management SRL, la adresa str. Henri Coanda nr. 27, Sector 1(lîngă restaurantul chinezesc pe Ana Ipătescu).
Nu mă aştept de la muzicieni membrii UCMR-ADA să semneze cererile de audit. Spaima lor cea mare este dată de semnăturile lor pe fişele de înscriere a pieselor. Ceva mai mult de 98% din muzica românească este furată şi şefii de la UCMR-ADA ştiu asta. Cum ridică vocea, cum li se bagă sub nas dovada imposturii, a hotiei. Fals, uz de fals şi încasare de foloase necuvenite... Asta înseamnă muzica românească.
De la actorii români, membri CREDIDAM, mă aştept să fie mai dornici de dreptate. Şi mă aştept în primul rînd de la tinerii cărora li se refuză arta, nu de la cei vîrstnici, mult prea obişnuiţi cu umilinţa.
Între artiştii ce şi-au exprimat acordul, sau au semnat deja aceste formulare privind cererea de audit, se numără: Angela Similea, Medeea Marinescu, Zoia Alecu, Ştefan Bănică jr, formaţia Mandinga, Ovidiu Popa, Florin Cojocaru(Class), Nicu Gigantu. De asemenea d-nul Cătălin Muraru, patronul casei de discuri Roton, şi-a manifestat intenţia de a trimite spre semnare aceste formulare tuturor artiştilor aflaţi sub contract.

P.S. Nu mă aştept ca acest apel să fie preluat de media românească. Unul dintre motive este acela că în toate marile trusturi de presă este măcar un şef care fură din banii artiştilor, avînd legături directe cu acea „suveică”. Ca să nu mai pun la socoteală şi realitatea conform căreia toate furturile din cultura română s-au facut cu sprijinul nemijlocit al MAE, care de fapt înseamnă SIE, unde au rămas mult prea mulţi securişti de pe vremea lui Ceauşescu... Să fie oare întîmplător faptul că toate cazurile de mare corupţie din cultură anchetate de DNA nu s-au finalizat altfel decît cu NUP? Toate aceste cazuri au culminat cu îngheţarea proceselor iar directorii ORDA, Rodica Pîrvu director general, directorul adjunct Eugen Vasiliu şi şeful de serviciu Laurenţiu Oprea au scăpat de urmărirea penală, asemneni lui Gorbunov, pe motiv de boală…


Florin Chilian

Artist
office@artitude.ro

6 mai 2009
(material preluate de pe situl
www.comunicatedepresa.ro)

Alte informaţii pe acelaşi subiect aici.






duminică, 3 mai 2009

Piatra de temelie a bisericii cu hramul „Sfinţii 40 de mucenici” din Aiud

Pe 27 aprilie, Înaltpreasfinţitul Andrei a participat, începând cu ora 12.00, la punerea pietrei de temelie pentru Biserica cu hramul „Sfinţii 40 de mucenici” din Aiud, care va fi zidită deasupra mormintelor celor care au murit în temniţa de la Aiud, luptând împotriva rezistenţei comuniste.
La acest eveniment au fost prezenţi alături de Înaltpreasfinţitul Andrei, un sobor de preoţi, maestrul Dan Puric, domnul preşedinte al Consiliului judeţean Ion Dumitrel şi domnul Horaţiu Josan, primarul municipiului Aiud.
Biserica va fi amplasată pe Râpa Robilor, alături de care va mai fi construit un memorial al victimelor închisorilor comuniste. (sursa: 
Reintregirea.ro)











(imagini postate prin bunăvoinţa pictorului Ioan Popa)