vineri, 30 ianuarie 2009

GECAD.NET, martie 2007: Paşapoartele biometrice, noi oportunităţi pentru furtul de identitate

Singurul argument al autorităţilor româneşti în ceea ce priveşte utilitatea paşaportului biometric - siguranţa cetăţeanului - este spulberat de-a dreptul în acest articol publicat în urmă cu aproape 2 ani (preluat şi în revista Chip). Iată de ce este de neconceput idioţenia "specialiştilor" noştri de la paşapoarte (alte variante: incompetenţa, igonoranţa - sunt nehotărât aici pentru că sunt şi ei români de-ai noştri): cipurile încorporate în actele de identitate ne expun fără putinţa de a ne mai apăra. Iată argumentele.

PAŞAPOARTELE BIOMETRICE, NOI OPORTUNITĂŢI PENTRU FURTUL DE IDENTITATE (GECAD.NET)

În perioada 2004 -2006 paşapoartele biometrice au fost adoptate ca metodă de identificare în ţări ca Germania, Grecia, Austria, Belgia, Polonia, Lituania, Slovenia, SUA şi Marea Britanie. Acestea sunt considerate ca fiind cele mai sigure acte de identitate din lume, fiind capabile să stocheze date complexe privind posesorul, cum ar fi fizionomia, amprentele sau scanări ale retinei

Dat fiind nivelul de pregătire tehnică şi dotările de care dispun falsificatorii şi crima organizată, tocmai caracteristicile tehnice deosebite expun posesorii acestor acte la riscuri severe.
Un paşaport biometric combină metodele tradiţionale de tipărire pe hârtie cu caracteristici speciale cu capacităţi de stocare electronică a datelor pentru a permite identificarea posesorului. Informaţiile critice sunt stocate pe un cip RFID - Radio Frequency Identification - asemănător cu cele folosite în cartelele de acces şi diverse tipuri de carduri care pot fi citite de la distanţă.

Combinaţia de date biometrice doreşte realizarea unui nivel de protecţie fără precedent împotriva contrafacerii actelor de identitate, infracţiune care constituie o mare problemă pentru autorităţile poliţieneşti din diverse state. Datele sunt stocate pe un cip de memorie EEPROM (Electronically Erasable Programmable Read-Only Memory) de minimum 32 kilobytes, cu o interfaţă conformă cu standardele internaţionale ISO 14443, pentru a asigura interoperabilitatea între dispozitivele de citire folosite în diverse ţări.

Specialistul în securitate Adam Laurie a demonstrat că datele conţinute de un paşaport biometric emis în Marea Britanie şi livrat prin poştă în regim de urgenţă pot fi descărcate fără a fi măcar necesară deschiderea plicului, fiind suficiente patru ore pentru a compromite metodele de criptare folosite.
Datele din cip constituie o versiune digitală a ceea ce este tipărit pe documentul de identitate (paşapoartele biometrice din Marea Britanie încă nu folosesc amprente ale posesorului). Datele de pe cip pot fi descărcate wireless dar sunt criptate, teoretic fiind inutilă obţinerea acestora fără a avea o cheie de criptare. Dar cheia de criptare folosită pentru această prima generaţie de paşapoarte biometrice este relativ uşor de identificat, pentru că nu este generată aleator ci este o combinaţie între numărul paşaportului, data de naştere a posesorului şi data expirării. În condiţiile în care un astfel de paşaport este valabil 10 ani de la emitere, data expirării pentru un paşaport primit prin poşta se poate estima cu o precizie de câteva zile. Numărul paşaportului este compus din unitatea emitentă şi alte câteva elemente uşor de identificat. Astfel, o mare parte din cheia de criptare poate fi ghicită folosind datele de pe plicul în care este livrat paşaportul.

Datele de pe cip pot fi copiate şi folosite de atacatori în diverse scopuri, pentru a deschide un cont bancar sau pentru a opera tranzacţii financiare în numele adevăratului posesor al actului de identitate. Cipul de pe paşaport nu poate fi schimbat, dar datele obţinute pot fi folosite pentru a construi o copie a paşaportului, care ar putea fi folosită de o persoana cu o fizionomie asemănătoare cu cea a posesorului iniţial.

Fiecare măsura de securitate şi prevenire a contrafacerii adoptată în trecut de autorităţi a fost ulterior depăşită de răufăcători, evoluţia paşapoartelor biometrice urmând a se înscrie probabil pe o traiectorie similară. Pe măsură ce paşapoartele biometrice vor fi adoptate la scară largă, falsificatorii vor trebui să modifice datele, copierea lor fiind insuficientă. În prezent, fără a dispune de semnăturile digitale folosite de autorităţile emitente, acest lucru pare destul de greu de realizat. Falsificatorii probabil vor încerca sa decripteze aceste semnături prin diverse metode, iar divulgarea lor de către diverşi angajaţi din interiorul sistemului nu va putea fi exclusă. Paşapoartele biometrice vor fi emise şi de autorităţi din state care se confruntă cu grave fapte de corupţie, unde obţinerea de detalii privind metodele de protecţie constituie cel mult un impediment financiar.


UPDATE


GECAD.NET (tot din 2007... de ce nu am dezbătut atunci această problemă?): Întreaga populaţie a Marii Britanii pe lista de suspecţi a poliţiei

ADAM LAURIE (pentru TOMA din noi): RFIDiots




miercuri, 28 ianuarie 2009

PATRIARHIA ROMÂNĂ CERE EXPLICAŢII ÎN PRIVINŢA PAŞAPOARTELOR BIOMETRICE

PRO TV: "Reprezentanţii Patriarhiei doresc să ştie dacă datele cuprinse în aceste documente nu aduc cumva atingere libertăţii şi demnităţii persoanelor.
De altfel, paşapoartele pe care le vom primi din acest an au stârnit numeroase controverse. Acum două săptămâni, stareţul mănăstirii Petru Vodă din Neamţ spunea că aceste documente fac parte dintr-un plan demonic, prin care posesorul îşi vinde sufletul diavolului. Paşapoartele biometrice conţin un cip în care sunt stocate toate datele de identificare ale deţinătorului plus amprentele. Noul tip de paşaport, valabil cinci ani de zile, se adaugă pe lista condiţiilor pe care România trebuie să le îndeplinească pentru aderarea la spaţiul Schengen, în 2011".

Este o ştire "şcoală", o lecţie de "profesionalism": reacţia Patriarhiei, neaşteptată, însă binevenită, este "îmbrăcată" în straturi succesive de informaţii mincinoase. În fapt, stareţul mănăstirii Petru Vodă NU spunea că....(mesajul este denaturat) , noul tip de paşaport (în varianta cu cip) NU se adaugă listei... (vezi legislaţia europeană), este o condiţie de aderare pentru că negociatorul României, Vasile Puşcaş, NU a negociat, aşa cum au făcut alte state, datele tehnice ale paşaportului biometric, ş.a.m.d.
Iată comunicatul Patriarhiei, răutăcios şi nedrept cu proprii credincioşi ortodocşi (care îşi exprimaseră punctul de vedere), dat publicităţii în această seară: "În legătură cu opiniile exprimate în dezbateri publice şi pe diferite site-uri referitoare la problema paşapoartelor biometrice, precizăm următoarele: Biserica Ortodoxă Română nu aprobă iniţiative particulare şi de grup, fără consultarea şi binecuvântarea ierarhului locului, care provoacă mai mult tulburare, decât să clarifice problema. În vederea formulării unui punct de vedere oficial în cadrul şedinţei Sfântului Sinod din zilele de 25-26 februarie 2009, Patriarhia Română a solicitat Direcţiei Paşapoarte din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor lămuriri privitoare la paşapoartele biometrice şi în ce măsură datele cuprinse în acestea nu aduc atingere libertăţii şi demnităţii persoanelor umane".

Nădejdea este însă la Domnul! Mergem mai departe!
R.

UPDATE

ANTENA 3 (nepricepuţi sărmanii, fără comentarii): "Aceasta e spaima creştinilor habotnici, care spun că introducerea cipurilor în noile tipuri de paşapoarte este ultimul pas înainte de introducerea unor astfel de cipuri în corpul uman. Pe ele troneaza semnul Fiarei apocaliptice - şase sute şaizeci şi şase. Cipul cu pricina are câţiva milimetri dar conţine toate informaţiile legate de persoana noastră. În curând, îl vom purta peste tot cu noi şi va reprezenta actul nostru de identitate. Noile paşapoarte româneşti deja au fost implantate cu astfel de cip-uri. Ceea ce noi nu ştim este că pe lângă datele de identificare, toate cip-urile din paşaporturi vor conţine un cod comun: 666.

Autorităţile cred că cip-urile din paşapoarte vor îmbunătăţi controlul şi siguranţa cetăţenilor. Măsura i-a înfiorat şi pe mai mulţi membri ai Bisericii Ortodoxe. Duhovnicii spun că cip-urile vor ajunge şi pe buletine şi într-un viitor foarte apropiat chiar în corpul uman. Odată cu cip-urile şi numărul diavolului. "Atragem atenţia celor care ne conduc că noi suntem oamen creaţi cu libertate şi nu admitem astfel de lucruri", spune Maica Ecaterina. Teologul Laurenţiu Dumitrescu e de părere că acesta "este un pas înainte spre ce va urma şi că într-un fel o putem numi cădere pentru că de bună voie ne supunem unui sistem mondial care nu are gânduri bune, care lucrează în chip demonic".

În acest moment, suntem înconjuraţi de numărul diavolului. În produsele din hypermarket-uri, în bănci, pe card-urile de credit, peste tot găsim acest cod de bare. Coincidenţă sau nu, într-un verset al Apocalipsei, Diavolul s-a asigurat că nicio vânzare şi nicio cumpărare nu se va putea face fără chipul sau semnul fiarei. "Perspectiva pentru cei care vor renunţa la aceste acte va fi de moarte, de foame, de frig, nu vor avea case", spune Maica Ecaterina.

Încercând să calmeze spriritele, conducerea Bisericii Ortodoxe nu atacă cipurile dar vrea lămuriri."Patriarhia Română a solicitat Direcţiei Paşapoarte din MAI lămuriri cu privire la paşapoartele biometrice şi în ce măsură datele conţinute de acestea aduc sau nu atingere libertăţii şi demnităţii umane", a declarat preotul Constantin Stoica, purtător de cuvânt al Patriarhiei Române.

Primul paşaport al diavolului va fi eliberat pe 31 ianuarie. Nu se ştie, însă, când va apărea primul card de identitate cu cip-ul 666. Oricum, este pentru a doua oară când un act de identitate românesc naşte o astfel de controversă. La fel s-a întâmplat când a fost lansată noua carte de identitate şi cineva a citit cuvântul card înscris în colţul din dreapta sus, invers."

Evenimentul zilei, Cotidianul, Ziua, Mondonews, Ziare.com

Părintele Dan Bădulescu: "Cred că lucrurile sunt vătămate rău şi nu ancorându-ne în soluţii omeneşti şi organizatorice putem salva societatea"

Părinţii noştri duhovniceşti Dan şi Arsenie. Slavă lui Dumnezeu!

Interviu realizat de rasofora Neonila cu Pr. Dan Bădulescu
Revista "Atitudini", nr.4, ianuarie 2009

- Care credeţi că ar fi cea mai viabilă atitudine pentru viaţa Bisericii la ora actuală?
- Rugăciunea.
- Atât?
- Aţi spus care ar fi cea mai viabilă, căci sunt mai multe, sigur: rugăciunea, mărturisirea...
- Raportat la problemele de azi, pentru că rugăciunea este dintotdeauna, şi nu trebuie să lipsească.
- Şi postul, şi rugăciunea, sigur...
- Credeţi că există vreo problemă în atitudinea noastră mărturisitoare?
- Mă leg de ceea ce a spus părintele Arsenie Muscalu la o conferinţă ASCOR: Trebuie să ne umplem de Duhul Sfânt, căci dacă n-am face lucrul acesta, chiar dacă cunoaştem toate conspiraţiile, atunci tot o să te lepezi, deşi ai cunoştinţa. Dar harul te ajută să mergi până la capăt şi chiar îţi dă ce să grăieşti, cum le zicea: «Nu vă îngrijiţi ce veţi grăi şi ce veţi face...». Când vine momentul, atunci ieşi în faţă şi le vei spune ce ai de spus. Deci, dobândirea harului Duhului Sfânt este în toate epocile, ea este universal valabilă. Iar odată ce am dobândit nişte cunoştinţe pentru un caz concret, atunci trebuie şi mărturisite; trebuie ieşit în faţă şi mărturisit fiecare la nivelul lui. Monahii au mărturisirea lor, noi - preoţii, laicii facem fiecare mărturisirea cu sprijinul Duhului Sfânt.
- Dobândirea Duhului Sfânt necesită o golire a sinelui nostru. Cum vedeţi la intelectualul de azi, la elită, această lepădare de sine?
- În primul rând, pentru mine, elita Bisericii sunt monahii, nu intelectualii, nicicând; monahii prin definiţie sunt. Aşa, că au şi putregaiuri, dar monahismul ca atare, este el însuşi o elită. Iar intelectualii pot fi, să zicem, o elită în cadrul laicatului, cum zic ei acolo; dacă asta ar fi elitele. Dar pot să fie artişti, pot să fie şi oameni cu mai puţin bagaj intelectual. Elita creştină este cea mai râvnitoare; sunt oamenii cei mai duhovniceşti. Călugării trebuie să fie oameni duhovniceşti, că dacă nu sunt, atunci nu înţeleg de ce s-au făcut călugări. Mirenii, înseamnă şi cei din lume. Noi suntem mai lumeşti. Posibilitatea noastră să fim mai duhovniceşti este mai mică decât a celor din mănăstire. Se spune că este egal, dar nu este egal; nici pe departe nu e. Nu spun că noi nu avem condiţii de mântuire. Ne mântuim în lume şi în familie, dar a fi oameni duhovniceşti... Marii duhovnici sunt mai toţi călugări. Şi aşa este corect şi drept să fie. Iar intelectualilor de care spuneaţi, care nu sunt monahi, nu poţi să le ceri măsurile duhovniceşti ale părinţilor athoniţi sau sihastri. In schimb, pot da o mărturie în cetate - că asta trebuie să facă ei - care reprezintă lucrarea lor. Deci nu-i cerem unui Hurduzeu să aibă lucrarea părintelui Proclu; şi nici mie. Nu trebuie să fiu nici Hurduzeu, nici părintele Proclu. Eu am o lucrare a mea, sau voi... Fiecare să lucrăm, că e simfonie. Nu sunt toţi viori şi toţi contrabaşi. Există o paletă de instrumente...
- În spatele dirijorului, care ar trebui să fie legea harului, adică Domnul nostru? În spatele dirijorului mai sunt câteva umbre care mimează dirijorul Privirea celui care cântă în orchestră mai scapă şi se mai uită la umbră şi greşeşte şi se ia după acela şi zice că el e dirijorul.
- Au spus părinţii pustiei care era cea mai mare virtute. Şi nu smerenia a fost, ci discernământul. Şi mai dăm un exemplu: Sfântul Pavel, pe vremea când era Saul din Tars, nu avea discernământ. Avea o râvnă foarte mare, dar complet orbit de asta; neavând discernământ să vadă cine este Hristos, pe cine prigonea el. II omorau pe Sfântul Ştefan, îi lumina faţa, şi el zicea: da, da, bun...Deci ce arată aceasta la el? Ce păcat? Completă lipsă şi orbire duhovnicească; discernământul care, în loc să vadă martirul, vedea un ticălos, un duşman al lui Dumnezeu. Deci, acesta este caz flagrant de lipsă de discernământ la un mare Apostol. Atunci, asta ne confirmă că ce au zis părinţii în pustie e mai mare şi ca smerenia, şi ca ascultarea, şi ca tot. Asta este cu Sfântul Pavel. El, în clipa în care a avut discernământ, s-a luminat şi s-a transformat. Din prigonitor a devenit Apostolul neamurilor. Dar ce s-a schimbat la el? Numai discernământul, că râvna o avea, credinţa o avea, era drept, dar nu discernea duhurile.
- I-ar fi dat Dumnezeu darul acesta al discernământului dacă nu era drept?
- Nu. Şi râvnitor, iubitor de Dumnezeu, era în stare probabil şi de sacrificiu, s-ar fi şi jertfit. Avea toate acestea, plus iubirea şi celelalte pe care le spune el. Dar discernământul, după părerea mea umilă, a făcut de la Saul, la Pavel. Discernământul acesta nu este o lucrare omenească, proprie; nu poţi să fii înţelept, ci doar Duhul Sfânt dă discernământul. Iar ne întoarcem la părintele Arsenie. Dobândind harul, atunci ne întăreşte şi la discernământ; şi atunci când înotăm în marea aceasta de informaţii... şi dirijorul adevărat, şi cei care fac pe dirijorii... noi să începem să discernem care e adevăratul dirijor. Pentru că prin propriile puteri omeneşti ne înşelăm, suntem ca Saul.
- Mi se pare că efortul acesta al inteligenţei româneşti prea mult încearcă să-şi specializeze ochelarii din întuneric, să vadă în întuneric. Aici e problema; toţi suferim de diferite probleme, de diferite boli, uitând că mai degrabă trebuie să căutăm leacul. Ştim care-i leacul, ni s-a zis. În ce suntem una şi ce ne dă unitate, decât acest leac care este Hristos. Deci, căutând lumina, o să înţelegem şi lucrările întunericului şi o să ne ferim de ele. Deci, mă gândesc, cum să primim acest discernământ, cum arătăm că-l vrem? Încercând să ne croim loc printre diferitele jocuri de întuneric, sau uitându-ne la lumină, obişnuindu-ne cu ea?
-Tot de la părintele Arsenie, un alt sfat... Zice să nu dăm atâta importanţă lucrărilor satanei. Avem şi o tendinţă greşită, să le dăm multă amploare şi ele, de fapt... uite: înaltul Corneanu a făcut..., ăla a făcut, ăla a făcut... Permanent suntem într-o morişcă de asta în care noi n-ar trebui să le dăm atâta amploare. Adică, le-am văzut, le-am constatat şi mergem mai departe. Să nu ne mâncăm ficaţii neapărat cu ele şi să nu dăm atenţie maximă acestor aspecte negative, care se vor înmulţi. Ele au tendinţa să ne copleşească. Şi n-o să scăpăm de ele; că mâine, poimâine moare Corneanu şi vine altcineva. Nu scăpăm... Că nu e o persoană, e o metastază. Organismul Bisericii e cuprins de un cancer generalizat şi ne apropiem de vremurile din urmă şi se vor înrăutăţi toate lucrurile astea; să fim convinşi că aşa mergem, spre o stare rea şi să fim ca Sfântul Siluan care zice: „ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Pentru că n-a rămas cu mintea în iad, ci tot la Dumnezeu, adică ochiul şi ancora. Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt. Şi atunci, chiar dacă eşti cu mintea în iad şi constaţi că lucrurile sunt rele - şi să nu ne facem iluzii că se vor redresa - ei, civilii, mai au o oarecare nădejde că, organizându-se, mai dreg ceva, mai ales politic. Eu nu am acest optimism, cred că lucrurile sunt vătămate rău şi nu ne ancorăm în soluţii omeneşti şi organizatorice, ca să salvăm societatea. Nu văd salvarea asta.
- Cred că trebuie o lepădare de sine. Ştim că sfinţii mărturisitori din temniţele comuniste au lepădat tot...
- Noi nici nu suntem la măsura lor pentru că dacă noi am fi supuşi unui fenomen Piteşti, nu-l ducem. Noi avem o măsură... suntem mult mai neputincioşi şi atunci nu ne putem compara cu aceia. Şi atunci, măcar să mărturisim la nivelul posibilităţilor noastre. Ei sunt modele, dar nu ne putem asemăna lor, sau părintelui Calciu, sau părintelui Justin sau ăstora care au trecut prin închisori şi au scăpat, suntem aşa departe şi fizic, şi moral - suntem mult mai mici în măsuri. N-avem măsurile lor. Se spune că cei din urmă vor fi mai mari ca cei de acolo, dar nu ştiu cum să spun, mă văd mai mic în orice privinţă şi nu ştiu dacă o să primesc eu harul să rabd torturi ca mucenicii. Şi măcar aşa, cu paşii ăştia care sunt, dar cât se poate permite. Deocamdată persecuţia nu e declanşată ca pe vremea lor. Se permite o oarecare libertate, o marjă de exprimare şi noi trebuie să profităm, cum a zis Serafim Rose. Zice: „spuneţi acum cât încă se mai poate vorbi ceva”, că e mai rău decât credem, zic eu.

vineri, 23 ianuarie 2009

PRIMA VICTIMĂ A CAMPANIEI ANTI-GARDASIL


Părintele Tudor Peiu de la Spitalul de copii Grigore Alexandrescu din Bucureşti a permis organizarea unei conferinţe de presă pe tema vaccinării fetiţelor, în demisolul bisericii spitalului. La conferinţă a participat inclusiv prof. dr. Pavel Chirilă. Nu după mult timp i s-a imputat de catre conducerea spitalului permisiunea pe care a dat-o şi s-a trecut la represalii. Fiind angajatul spitalului, au început umilinţele (pe care le-a îndurat creştineşte) şi s-au făcut presiuni - nu explicite - ca să-l determine să plece. Pentru cine nu ştie, prin osârdia sa a fost construită o biserică de o frumuseţe aparte în curtea spitalului, care i-a pus la dispoziţie doar terenul. În biserică a crescut o obşte închegată, care face inclusiv pentru copiii din spital destul de multe. Părintele Tudor Peiu a adus multă lumină în acest spaţiu al durerii. A făcut sute, poate mii de botezuri de urgenţă, în unele cazuri întâmplându-se adevarate miracole. Nu s-a auzit despre ele datorită smereniei acestui om care şi-a făcut din slujirea preoţească unicul scop al vieţii sale.


Ultimile veşti

Părintele Tudor Peiu a fost pus în situaţia de a-şi alege o altă parohie. Este mutat disciplinar în contul campaniei împotriva vaccinului Gardasil; se susţine că este "promovat", dat fiind că şi-a făcut datoria cu cinste la Spitalul de copii Grigore Alexandrescu. Vedeţi bine cât cinism... În fapt, campania împotriva vaccinării a deranjat o afacere de zeci de milioane de euro. Pe ei nu-i interesează că acest vaccin poate distruge vieţile fetiţelor noastre; aici este vorba de cifre. Iar când cifrele vorbesc, vieţile oamenilor nu mai conteaza. Ei practică ura şi dispreţul pentru persoana umană; noi trebuie să devenim doar numere înglobate în cipuri, bucăţi dintr-un puzzle pe care îl compun şi îl desfac după interese sau după toane. Cine nu se supune, este pedepsit. Nu-i interesează că o comunitate îşi pierde păstorul şi că există riscul risipirii ei. Nu au decât un gând: să se răzbune, căci aceasta este religia lor. Ca să îşi atingă scopul, folosesc cele mai perfide mijloace. Astăzi direcţiunea spitalului i-a transmis că nu îi dă voie să facă botezul de urgenţă pe care o mamă disperată îl rugase să-l facă bebeluşului aflat la terapie intensivă. Părintele şi-a asumat riscul şi nu a cedat acestei interdicţii neomeneşti. Botezul a fost făcut.

Prima victimă a acestei campanii este un preot. Dumnezeu a lasat să fie ales pe cel mai curat dintre noi.


(Informaţiile sunt preluate de pe grupul de discuţii PROVITA)



UPDATE, 27 ianuarie: Părintele Tudor Peiu rămâne preot misionar la Spitalul Grigore Alexandrescu. Slava Domnului!

IULIAN CAPSALI
: Vă mulţumim tuturor celor care aţi fost alături de noi, cu gândul, cu fapta şi mai ales cu rugăciunea. În Permanenţa (sedinţa săptămânală) Arhiepiscopiei de astăzi, părintele Tudor Peiu s-a bucurat de sprijinul P.S. Varsanufie, iar P.F. Patriarh Daniel, văzând dragostea şi râvna care îl înconjoară pe părinte, a hotărât ca acesta să rămână în mijlocul bisericii (comunităţii) cuvioşiei sale. A fost susţinut prin memorii de comunitate, la care s-au adaugat imediat şi cele ale medicilor spitalului (nota bene, acestia nu ştiau de acest razboi perfid al directorului Coriolan Ulmeanu), precum şi direct de alte persoane influente care îl cunosc şi ştiu sacrificiile şi lucrarea acestuia.
Vouă tuturor, mica noastră comunitate vă mulţumeşte din suflet. A fost împiedicată o samavolnicie care ar fi perturbat grav starea duhovnicească a bisericii şi a celor care se bucură de asistenţa spirituală a părintelui Tudor Peiu şi de sprijinul comunităţii noastre - copiii bolnavi, părinţii şi medicii Spitalului "Grigore Alexandrescu". A fost o mare încercare căreia a trebuit să-i facem faţă. Dar voia lui Dumnezeu a fost mai puternică decât dorinţa de răzbunare a unei persoane. Dragostea a învins ura. Adevărul nu a putut, de această dată, să fie oprit.
Vă aşteptăm în această Duminică, la Sf. Liturghie, să ne bucurăm împreună de lucrarea Sfintei Treimi, Hramul bisericii noastre împreună cu acela al Sfinţilor Martiri Brâncoveni.
Dumnezeu să vă dea bucuria pe care o simţim noi toţi acum, la ceas de izbândă. Ştim că cel viclean nu o să-şi oprească uneltirile, dar acestea sunt permise de Dumnezeu pentru întărirea noastră.
Fie numele Domnului binecuvântat, de acum şi până în veac!

joi, 22 ianuarie 2009

REFLECTAREA ÎN PRESĂ A DEZBATERII A.Z.E.C. DESPRE PAŞAPOARTELE BIOMETRICE

Iată deocamdată "viziunea" exprimată la PRO-TV: un reportaj în care sunt evidenţiate mai ales "slăbiciunile" participanţilor, o abordare ridicolă a unui reporter nefericit. (În aceeaşi notă: Paul Rogojinaru, Adevărul).



UPDATE
Claudiu Târziu, Rost: O dezbatere care spune aproape totul despre lumea românească
Înregistrarea video a dezbaterii la www.crestinortodox.ro
Apelul Grupului Areopag adresat Patriarhului B.O.R.
Răzvan Codrescu: O dezbatere eşuată

marți, 20 ianuarie 2009

DEZBATERE PUBLICĂ DESPRE PAŞAPOARTELE BIOMETRICE


Asociaţia Ziariştilor şi Editorilor Creştini (AZEC) vă invită să participaţi joi, 22 ianuarie a.c. la dezbaterea publică pe o temă care a suscitat deja un imens interes şi o mare emoţie în lumea religioasă din România, şi nu numai. Este vorba despre introducerea, anul acesta, a paşapoartelor biometrice şi a cipurilor personale – văzute de unii duhovnici ortodocşi ca fiind un semn premergător Apocalipsei.
Subiectul a stârnit o şi mai mare emoţie în rândul opiniei publice prin implicarea directă a Părintelui Iustin Pârvu de la mânăstirea Petru Vodă în această dispută. Comunicatul (mesajul) adresat creştinilor ortodocşi de către Prea Cuvioşia Sa a suscitat vii comentarii şi dezbateri, în special pe blogosferă, dar şi restul mass media.
Dezbaterea publică organizată de AZEC spre lămurirea acestui subiect va avea loc între reprezentanţii mânăstirii Petru Vodă (iniţiatoarea şi susţinătoarea acestui protest contra amintitei forme de evidenţă a populaţiei), sociologi, reprezentanţi ai Ministerului Internelor şi Administraţiei, teologi de marcă, ziarişti.
Pentru presă şi membrii AZEC, intrarea este liberă.
Sunt aşteptate, la final, întrebări.


Locul de desfăşurare: Foaierul Sălii Radio (str. G-ral Berthelot, nr 60-64), începând cu ora 12,00.
Persoană de contact: Răzvan Bucuroiu, Preşedintele AZEC, razvan.bucuroiu@tvr.ro


UPDATE: O perspectivă la care subscriu, pe blogul parintelui Savatie (tot aici şi despre punctul de vedere al Biroului de presă al Patriarhiei Române).

luni, 19 ianuarie 2009

DRAGOSTEA ŞI LACRIMILE SUFLETULUI ÎNDRĂGOSTIT DE DUMNEZEU

video


Dragostea şi lacrimile sufletului îndrăgostit de Dumnezeu

Pentru a rezista ispitelor vremurilor, Dumnezeu ne-a hărăzit astăzi personalităţi exemplare, modele de trăire duhovnicească prin care valorile creştine ale neamului românesc să dăinuie. Memoria acestor trăitori rămâne un tezaur al forţei spiritului uman împotriva oricăror forme de corupţie spirituală. Maica Stareţă Semfora Gafton de la mănăstirea "Sfânta Maria" din Techirghiol este o astfel de mărturisitoare, a cărei jertfă curată adusă lui Dumnezeu, în vremuri de opresiune sau apostazie, ne îndeamnă la neuitare. Intre personalităţile evocate în reportajul documentar îi amintim pe trei dintre patriarhii României (Iustinian, Iustin, Teoctist), maica Benedicta (acad. Zoe Dumitrescu Buşulenga), Majestatea Sa Regele Mihai I, părintele Arsenie Papacioc, părintele Dumitru Stăniloae, părintele Dimitrie Bejan, prof. dr. Nicolae Balcă.

Imaginea: Ion Cristodulo
Realizator: Rafael Udrişte
Reportaj-documentar difuzat la TVR 1, SEMNE, 10.01.2009

miercuri, 14 ianuarie 2009

CELE DOUĂ CALENDARE – DOUĂ TIMPURI DEOSEBITE MĂSURATE




CELE DOUĂ CALENDARE – DOUĂ TIMPURI DEOSEBITE MĂSURATE
Benedict Moldoveanu

www.mdn.md


Mai că majoritatea celor care îşi dau cu părerea despre aşa-numita „problemă a calendarului” – atît cei care sprijină păzirea calendarului ortodox, cît şi cei care îndreptăţesc lepădarea acestuia în favoarea celui apusean – pun într-o oală măsurători diferite: unii zic că metrul este mai exact decît kilogramul, ceilalţi se zbat să demonstreze contrariul – kilogramul este mult mai exact decît metrul şi chiar decît litrul.

Ce vreau să afirm prin aceasta ? Că cele două calendare – ortodox şi apusean – măsoară fenomene şi procese cu totul deosebite între ele care, practic, nu vin deloc în atingere unul cu celălalt. Faptul că termometrul are unitatea de măsură „grade”, iar tăria băutirii alcoolice se măsoară în unităţi numite şi ele „grade”, precum şi unghiurile se măsoară cu un măsurător numit raportor care de asemenea este divizat în unităţi numite şi ele „grade” nu rezultă nicidecum că toate aceste instrumente – termometrul, alcoolmetrul şi raportorul – măsoară acelaşi obiect cu aceleaşi unităţi de măsură. Ce am putea crede despre un cineva care ar pune un termometru într-un pahar cu vodcă şi ar declara triumfător şi sigur de „corectitudinea” şi „exactitatea” măsurării sale: „Vodca are 22 de grade ! Iar pe etichetă e scris că are 40 de grade! Deci, e contrafăcută !” ?

Faptul că atît un calendar, cît şi celălalt folosesc, formal, aceleaşi unităţi de măsură ca ore-zile-săptămîni-luni-an nu înseamnă că ele, ca şi situaţia cu gradele, măsoară acelaşi obiect. Astfel, calendarul apusean măsoară ritmicitatea rotaţiei aparente a Pământului în jurul axei sale raportată la părelnica rotaţie a Pământului în jurul Soarelui. Adică, calendarul apusean măsoară „timpul astronomic” care este folosit pentru organizarea activităţilor bancare – calcularea exactă a zilelor scadenţei, a profitului îndatorat, a dobînzilor acumulate etc. Pe cînd calendarul ortodox măsoară timpul liturgic, dar unităţile lui de măsură sînt altele, deşi, aparent, coincid cu cele ale calendarului apusean. Să vedem, totuşi, care sînt deosebirile.


Unităţile de măsură ale timpului liturgic


Timpul liturgic se măsoară cu asemenea unităţi de măsură ca ziua (crugul zilei), săptămîna (crugul săptămînii), luna (crugul mineic/mineal) şi anul (crugul anului).

Ziua liturgică se împarte în patru slujbe ale ceasurilor (orelor) şi în slujbele de Vecernie, Utrenie şi Liturghie. Între aceste slujbe, potrivit unor reguli precise – în funcţie de crugurile celelalte – se pot adăuga slujba pavecerniţei (mari sau mici) şi cea a miezonopticii. Ziua liturgică începe, spre deosebire de ziua astronomică, nu la ora 12 noaptea (ora 00), ci la apusul soarelui.

Ziua liturgică se împarte în 4 străji de noapte (de la apusul soarelui pînă la răsăritul lui) şi în 4 străji de zi (de la răsăritul soarelui pînă la apusul lui). De aceea, lungimea străjilor se schimbă simţitor în funcţie de anotimp – vara străjile de zi sînt mai lungi decît cele de noapte, iar iarna dimpotrivă. Străjile sînt corelate cu slujbele numite „ceasuri” – Ceasul Întîi, Ceasul al Treilea, Ceasul al Şaselea şi Ceasul al Nouălea. La fel, în întreaga lume ortodoxă, orele de începere a Vecerniei şi a Utreniei sînt diferite în funcţie de anotimp. Cînd calendarul apusean a introdus pentru comodităţi comerciale (tehnico-financiare) noţiunea de „ora de vară” şi „ora de iarnă”, Biserica Ortodoxă folosea demult – de la începuturile sale – potrivirea începerii slujbelor sale la anotimp – la ora concretă a apusului soarelui: indiferent de ora concretă a zilei apusul soarelui arăta momentul începerii slujbelor din crugul zilei respective.

Şi nu este deloc întîmplător de ce slujbele îşi încep măsurătoarea cu seara, dar nu cu ora 12 noaptea sau cu dimineaţa: seara simbolizează în Ortodoxie existenţa lumii de la facerea sa pînă la Întruparea Mîntuitorului, pe cînd Utrenia (slujba de dimineaţă) şi Liturghia vestesc tocmai Întruparea, Răstignirea şi Învierea Lui.

După cum ziua liturgică începe la apusul soarelui, tot aşa săptămîna liturgică începe nu cu ziua de luni cum sîntem obişnuiţi cu munca noastră pentru pîinea cea de toate zilele (cea spre fiinţă), ci cu ziua de Duminică – Ziua Domnului Iisus Hristos, căci „nu numai cu pâine trăieşte omul, ci [...] şi cu tot Cuvântul ce iese din gura Domnului.” (Deut. 8:3)

Chiar şi etimologic cuvîntul duminică provine în limba română din latinescul dies domenicaziua domnească, adică ziua Domnului. În slavonă şi în rusă ziua aceasta se numeşte Voskresenie – adică Învierea, ziua Învierii, deşi în limbile slave (catolice sau greco-catolice) ea se numea nedelea.

Ca şi orice zi liturgică, ziua de duminică începe în seara din ajun care, potrivit calendarului apusean se numeşte „sîmbătă seara”, iar la noi, la ortodocşi, se numeşte începutul zilei de Duminică. Săptămîna liturgică se împarte în 7 zile liturgice, fiecare avînd semnificaţia sa, ceea ce imprimă fiecărei zile un specific deosebit de slujire. Astfel, bunăoară, ziua liturgică de luni este consacrată puterilor cereşti – îngerilor din toate cele nouă cete, acelor fiinţe cugetătoare care au fost zidite de Dumnezeu pînă la zidirea oamenilor. Ziua de miercuri comemorează îndurerat înţelegerea făcută de membrii Sinderionului întru pierzarea Mîntuitorului şi faptul vînzării de către Iuda Iscarioteanul a Mîntuitorului pentru cei treizeci de arginţi. Ziua de vineri este închinată cinstirii patimilor pe Cruce ale Mîntuitorului şi morţii Sale trupeşti. De aceea miercurea şi vinerea toţi creştinii, spre deosebire de necreştini, postesc, adică (1) se abţin de la mîncatul pe săturate şi gustos, ceea ce implică reducerea diversităţii alimentare doar la bucate de origine vegetală, (2) soţii se înfrînează de la apropieri trupeşti şi (3) se concentrează mai mult asupra rugăciunii şi gîndurilor legate de aceste evenimente pline de durere.

Suprapunerea acestor două cruguri – a celui al zilei cu cel al săptămînii – imprimă slujbelor zilnice – ceasurile, Vecernia, Utrenia şi Liturghia – un speicific datorat zilei săptămînale respective. Astfel, suprapunerea zilei de Duminică (Duminica face parte din crugul săptămînal) cu Vecernia, Utrenia sau cu Liturghia (care sînt slujbe din crugul zilei) transformă aceste slujbe în slujbe deosebite – în Vecernia Mare, Liturghia conţine deosebite pericope (fragmente din Evanghelie citite în timpul slujbelor) evanghelice, precum şi fragmente speciale din epistolele apostoleşti.

Crugul anului se împarte în trei perioade inegale (spre deosebire de calendarul apusean care se împarte în 4 trimestre sau două semestre, toate avînd aceeaşi durată exprimată în luni, nu şi în zile). Perioada întîi este numită a Triodului şi începe cu trei duminici pînă la începutul Postului Paştelui şi se încheie în sîmbăta Paştelui. Cea de a doua perioadă a anului liturgic se numeşte a Penticostarului şi începe cu Duminica Paştelui şi se încheie cu Pogorîrea Duhului Sfînt (durează 50 de zile, după cum arată şi denumirea sa în limba grecească). A treia perioadă a anului liturgic se numeşte a Octoihului care începe a doua zi după Sărbătoarea Pogorîrii Duhului Sfînt şi se încheie în sîmbăta dinainte de Duminica Vameşului (cu care începe Triodul).

Dat fiind că ziua Paştelui se schimbă de la un an la altul, la fel se schimbă şi toate datele de începere şi de încheiere a acestor trei perioade din care este alcătuit anul liturgic. Mai mult chiar, dacă într-un an Paştele se sărbătoreşte mai tîrziu, iar în anul următor mai devreme, atunci perioada Octoihului este mai scurtă. Iar dacă Paştele cade într-un an mai devreme primăvara, iar anul următor el cade mai tîrziu, atunci perioada Octoihului este mai lungă. Astfel, pe cînd cele două perioade ale anului liturgic – Triodul şi Penticostarul – au durate fixe, perioada Octoihului poate să dureze de la 26 de săptămîni la 34 de săptămîni.

Aceste împărţiri ale anului liturgic nu pot fi nicidecum exprimate, interpetate în limbaj de trimestre, semestre, anotimpuri sau „oră de vara”/”oră de iarnă”.

La fel ca şi în cazul celor două cruguri mai mici – al zilei şi al săptămînii - crugul anului se suprapune peste acelea, conferind fiecărei slujbe semnificaţii în plus faţă de cele pe care ele le capătă în funcţie de perioada zilei (ceasurile, Vecernia, Utrenia sau Liturghia) sau a săptămînii (luni-marţi-...sîmbătă-duminică). Astfel, fiecare slujbă bisericească este corelată (1) cu perioada zilei liturgice respective (sau Ceasurile, sau Vecernia, sau Utrenia, sau Liturghia), (2) cu perioada săptămînii liturgice în care se află ziua respectivă (lunea, sau marţea, sau ... sau sîmbăta, sau duminica), (3) cu perioada anului liturgic (a Triodului, sau a Penticostarului, sau a Octoihului).

În afară de aceasta, anul mai conţine şi încă o subdiviziune care nu formează un ciclu: este vorba de lunile mineale adică de lunile Mineiurilor. Fiecare zi a anului este atribuită unui Mineu lunar – Mineiul lui Decembrie, sau Mineiul lui August etc. Mineiurile conţin slujbe închinate sfinţilor, precum şi Maicii Domnului, Mîntuitorului, Arhanghelilor. Astfel, Mineiurile conţin sărbătorile cu dată neschimbătoare, adică acele sărbători care în fiecare an cad în aceeaşi zi a lunii: Naşterea Domnului se serbează în fiecare an pe data de 25 decembrie a calendarului ortodox (ceea ce corespunde zilei de 7 ianurie a calendarului apusean), iar Schimbarea la Faţă a Mîntuitorului se sărbătoreşte în fiecare an pe data de 6 august (adică pe 19 august după calendarul apusean), Bunavestirea se sărbătoreşte la 25 martie (7 aprilie după calendarul european).


Sărbători speciale datorate suprapunerii crugului anual cu cel mineal


Ca şi în cazul tuturor celorlalte cruguri, şi ciclul mineal se suprapune peste crugurile anului, săptămînii, zilei, generînd sărbători speciale care nu se întîmplă în fiecare an. De asemenea, suprapunerea ciclului mineal cu crugul anului conduce nu numai la sărbători speciale, dar şi schimbă durata unui post – al postului Apostolic, numit şi Postul Sfinţilor Petru şi Pavel.

Bunăoară, atunci cînd sărbătoarea de dată neschimbătoare Bunavestire coincide cu sărbătoarea (cu dată schimbătoare) Învierii Domnului (Paştele) se produce o sărbătoare specială numită Kiriopasha – Paştele Domnesc. La fel avem sărbătoare specială cînd Bunavestirea coincide cu Intrarea Domnului în Ierusalim. Aceste sărbători au un tipic special, cu tropare speciale prin care se slăveşte Dumnezeu, Maica Domnului.

Sărbătoarea cu dată fixă „Cei 40 de mucenici din Sevastia” cade mereu exclusiv în perioada postului Paştelui, ceea ce consemnează şi cîntările acestei slujbe mineale:

„Ceata cea de patruzeci de ori strălucitoare, oştirea cea aleasă de Dumnezeu, a strălucit cu cinstitele ei pătimiri asupra Postului, sfinţind şi luminînd sufletele noastre.” [Stihiră la Laude, glasul 1.] „Purtătorilor de biruinţă ai lui Hristos, cu pomenirea măritei voastre pătimiri aţi făcut cinstitul Post şi mai luminat. Că patruzeci fiind la număr, sfinţiţi Postul cel de patruzeci de zile, urmând cu pătimirea voastră pentru Hristos, patimei Lui celei mîntuitoare. Pentru aceasta, avînd îndrăzneală, rugaţi-vă, să ajungem cu pace şi la Învierea cea de a treia zi a Dumnezeului şi Mîntuitorului sufletelor noastre.” [Stihiră la Laude, glasul 5.] „Astăzi este luminata pomenirea voastră cea de peste an, preafericiţilor, care luminează cu lumină Postul care a început; pe care prăznuindu-l cu credinţă, împreună cu voi strigăm: Bine eşti cuvîntat, Dumnezeul părinţilor noştri.” [Cîntarea a 7-a, Canonul al 2-lea, Stihul 1.]
Această rînduială a timpului liturgic a fost aşezată la Soborul Intîi a toată lumea şi adăugită la alte soboare. Această rînduială de slujire liturgică lui Dumnezeu nu a fost schimbată niciodată pînă la eliminarea din unele Biserici Locale a calendarului ortodox şi înlocuirea lui cu calendarul apusean (european). Dat fiind că eurocalendarul nu este conceput pentru măsurarea timpului liturgic, ci doar a acelui astronomic, în Bisericile Locale care şi l-au însuşit în locul celui rînduit de Sfinţii Părinţi au început tot soiul de abateri.


Abaterile în slujbele bsericeşti datorate înlocuirii calendarului liturgic cu cel astronomic (bancar)


Introducerea calendarului apusean total nepotrivit pentru măsurarea crugurilor liturgice (căci el nici nu a fost prevăzut pentru aceasta spre deosebire de calendarul ortodox) a deplasat cu 13 zile sărbătorile cu dată fixă faţă de aceleaşi sărbători din calendarul ortodox. Doar că în calendarul ortodox sărbătorile cu dată fixă sînt corelate cu sărbătorile cu dată schimbătoare (vezi exemplele ilustrative de mai sus), pe cînd în calendarul apusean o asemenea corelare nu există şi, în principiu, nu poate exista.

Astfel, o dată la fiecare 4-5 ani în Bisericile care au eliminat calendarul liturgic şi au introdus calendarul comercial-astronomic nu are loc Postul Sfinţilor Apostoli, deoarece începutul acestui post este determinat de o sărbătoare cu dată schimbătoare – Paştele, iar sfîrşitul lui de o sărbătoare cu dată neschimbătoare – 30 iunie (12 iulie după calendarul apusean) – Ziua Sfinţilor Apostoli. Atunci cînd data începerii postului cade pe 30 iunie sau după această zi (conform calendarului apusean), postul nu mai poate avea loc, deoarece canoanele prescriu ieşirea din post începînd cu Sărbătoarea Apostolilor.

Un şir întreg de sărbători ca Kiriopasha, Bunavestirea suprapusă cu Intrarea Domnului în Ierusalim şi altele niciodată nu pot fi sărbătorite de către creştinii din Bisericile care au trecut la calendarul european şi nici nu se sărbătoresc.

Sărbătorirea celor 40 de mucenici din Sevastia deseori nu se sărbătoreşte în Post după cum prescriu canoanele bisericeşti şi conţinutul însuşi al comemorării care aminteşte de Post, ci în cîşlegi, spre deosebire de creştinii din Bisericile care păzesc calendarul aşezat de Sfinţii Părinţi. Întreaga slujbă mineală vorbeşte despre aceşti sfinţi cu referire la Postul Paştelui, iar creştinii din Bisericile eurocalendaristice se înfruptă şi se veselesc fără înfrînarea cuvenită, necinstind, astfel, mucenicia celor 40 de sfinţi.

Mai mult chiar, pînă la hotărîrea congresului panortodox din anul 1948 de la Moscova, Bisericile care s-au lepădat de calendarul liturgic în favoarea celui comercial-astronomic, sărbătoreau chiar şi Paştele în zile deosebite de ceilalţi creştini care continuau să păzească calendarul Sfinţilor Părinţi, deşi Soborul Întîi a toată lumea din anul 325 a oprit sub certare de anatemă sărbătorirea răzleaţă de către creştini a Paştelui. Astfel, Biserica Constantinopolului din anul 1918, iar Biserica Română din anul 1925 şi pînă în anul 1948 au sărbătorit de cîteva ori Paştele separat de ceilalţi ortodocşi, căzînd singure, prin voia ierarhilor, clericilor şi creştinilor lor sub anatema Sfinţilor Părinţi, a Bisericii Biruitoare din Ceruri, chiar dacă această anatemă nu s-a formulat în vreun document.

Toţi creştinii cunosc fenomenul Pogorîrii Luminii Sfinte în sîmbăta Paştelui în Biserica Mormîntului Domnului din Ierusalim. Această pogorîre se produce potrivit calendarului Sfinţilor Părinţi, adică calendarului ortodox. Bisericile Locale care s-au lepădat de acest calendar au fost constrînse ca cel puţin această sărbătoare centrală a Creştinismului să o serbeze împreună cu ortodocşii care cinstesc hotărîrile Sfinţilor Părinţi prin care hotărîri a grăit Duhul Sfînt.

Mai puţini sînt cei care ştiu despre fenomenul înnourării Muntelui Taborului din Israel (Palestina) în ziua Schimbării la Faţă a Mîntuitorului, fenomen care se produce în zorii zilei de 19 august (calendar european), ceea ce coincide cu data de 6 august a calendarului ortodox.

De ce oare aceste fenomene nefăcute de mîna omului – Pogorîrea Luminii Sfinte la Mormîntul Domnului în sîmbăta Paştelui, Înnourarea Muntelui Taborului în ziua Schimbării la Faţă – se produc în potrivire cu calendarul liturgic, dar nu pe potriva calendarului astronomic-comercial? Şi aceasta se produce în FIECARE an de cînd Biserica a început să sărbătorească aceste evenimente din lucrarea mîntuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos. Oare nu e şi aceasta o dovadă că lui Dumnezeu Îi este bineplăcută slăvirea lucrării Sale tocmai în acele zile pe care El le-a rînduit prin slujitorii Săi credincioşi – Sfinţii Părinţi ai Bisericii, dar nu în zilele pe care oamenii şi le-au ales după placul lor?


Două calendare – liturgic şi mamonic: două slujiri – lui Dumnezeu şi lui mamona


În scurta expunere de mai sus am încercat să arătăm că cele două calendare – cel liturgic şi cel astronomic – măsoară, de fapt, obiecte diferite şi au, în consecinţă, utilităţi diferite, deşi, folosesc, aparent, unităţi de măsură denumite „identic” – zile-săptămîni-luni-an. De fapt, una e ziua liturgică şi alte e ziua astronomică: ziua liturgică este alcătuită din slujbe bisericeşti, pe cînd ziua astronomică este alcătuită din ore, minute şi secunde – de muncă, de odihnă, de somn etc. Săptămîna liturgică este alcătuită din cîntări şi rugăciuni corelate cu cinstirea unor evenimente din lucrarea lui Dumnezeu, pe cînd săptămîna lumească, profană este alcătuită din 5 zile de lucru şi două zile de odihnă. Anul liturgic este alcătuit din trei perioade – a Triodului, a Penticostarului şi a Octoihului, iar anul astronomic profan este alcătuit din 4 trimestre (sau 2 semestre sau 12 luni sau 365/366 de zile).

Calendarul apusean măsoară curgerea vieţii lumeşti, a obligaţiilor financiar-bancare dintre oameni, iar calendarul liturgic măsoară timpul liturgic ca timp în care uneşte în împreună-slujire Biserica Biruitoare formată din cei care se află deja în Ceruri, în Împărăţia lui Dumnezeu, cu Biserica Luptătoare alcătuită din cei care încă luptă împotriva duhurilor văzdului, a patimilor, întru cucerirea porţilor Raiului.

De aceea este absurdă polemica în jurul „problemei calendarului” de pe poziţiile „care calendar este mai corect, mai exact ?” Pentru Biserică doar un singur calendar este corect – cel liturgic, cel bisericesc, iar pentru activitatea bancară, pentru orice activitate subordonată băncilor (fiscul, comerţul, economia, investiţiile, cursul valutar etc.) unicul calendar potrivit este cel european/apusean.

După cum este absurd să măsori distanţa în kilograme sau volumul în metri liniari tot aşa este absurd să organizezi slujirea bisericească după calendarul european (numit cu emfază „stil nou”, calendar „îndreptat”). Aşa numitul „calendar îndreptat” pe care, chipurile, îl folosesc Bisericile Locale care s-au lepădat de calendarul Sfinţilor Părinţi este „îndreptat” doar în raport cu calendarul apusean, fiind exact pe următoarele 40 de mii de ani, pe cînd calendarul catolic ar fi exact pentru următorii 4000 de ani. Dar nici unul dintre aceste două calendare – catolic sau cel „îndreptat” – nu măsoară timpul liturgic: cel „îndreptat” măsoară timpul astronomic, iar cel catolic, devenit pan-european, măsoară timpul economico-financiar.

Pentru un creştin este absurdă această distanţă de-a dreptul astronomică de ani (reîntemeierea omenirii prin familia lui Noe s-a produs cu mai puţin de 6000 de ani în urmă), deoarece fiecare creştin ştie că Omenirea se află acum în ultima perioadă a fiinţării sale fizice numită de Dumnezeu „vremurile de pe urmă”. Nimeni nu ştie cît va dura această perioadă – depinde de pocăinţa oamenilor, de întoarcerea lor la Dumnezeu, de revenirea lor la Biserică Lui, la viaţa întru Hristos: cu cît mai mulţi oameni apucă calea îngustă a Mîntuirii, a luptei împotriva patimilor, a duhurilor văzduhului, cu atît mai mult timp va acorda Dumnezeu acestor oameni ca ei să se mîntuiască, căci „Eu nu voiesc moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu; întoarceţi-vă deci şi trăiţi!". (Iezechiel XVII, 32) Tot din nedorinţa morţii păcătosului Dumnezeu se îndură de creştinii acelor Biserici Locale care s-au lepădat de timpul slujirii Lui în favoarea timpului slujirii mamonei (timpul bancar – timpul apusean/european) şi îi primeşte aşa cum sînt ei cu calendarul lor neliturgic, doar în cazul în care aceştia nu caută să-şi îndreptăţească greşeala trecerii la calendarul mamonic cum fac neo-iudeii (jidovii în limbaj liturgic) care îşi îndreptăţesc hotărîrea de a-L răstigni pe Mesia Cel Adevărat şi Unic. La fel şi în cazul în care nu caută să-i smintească pe creştinii păzitori ai timpului liturgic prin chemarea acestora la repetarea gravei greşeli săvîrşite între anii 1918-1924 de Biserica din Constantinopol şi de Biserica Autocefală Română, şi în 1968 de Biserica Bulgariei.

Introducerea calendarului mamonei a dezbinat unitatea Bisericii lui Hristos în ceea ce priveşte slujirea de obşte, slujirea bisericească, slujirea liturgică, dezbinarea fiind lucrarea eminamente a diavolului, căci verbul românesc a dezbina se traduce în greacă prin verbul dhiavollo, iar numele de diavol înseamnă dezbinătorul. „După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?” (Matei VII, 16) Nu poate calendarul mamonei (al slujirii banului) să fie mai „corect”, mai „exact” decît calendarul Paştelui, al Învierii Domnului Hristos, al slujirii sărbătoreşti a lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Săi.

„Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte Sfînta Jertfă cu Pace a o aduce!” Iar omul nimic nu are al său, decît sufletul ca să aducă drept jertfă lui Dumnezeu: „Ale Tale, dintru ale Tale, Ţie Ţi-aducem de toate şi pentru toate!” Iar sufletul I se poate aduce lui Dumnezeu doar prin pocăinţă: „Jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit ...” Altceva omul nu are al său, dar şi sufletul său, această viaţă îi este dăruită de Dumnezeu. Iar slujirea întru Domnul se poate face şi se face împreună cu toţi laolaltă – cu cei deja în Ceruri şi cu cei care vor să ajungă acolo. Iar slujirea împreună (cuvîntul grecesc Lit-urghie înseamnă împreună-lucrare) se face după timpul liturgic, al slujirii împreună a Bisericii Luptătoare împreună şi sub îndrumarea Bisericii Luptătoare a Sfinţilor Părinţi care şi astăzi ne călăuzesc prin canoanele lor .



luni, 12 ianuarie 2009

MUCENICUL DINTÂI

video

Mucenicul dintâi
Sfântul mare mucenic arhidiacon Ştefan, prăznuit pe 27 decembrie, este cel dintâi martir creştin. Ales de Sfinţii Apostoli între cei 7 diaconi care rosteau rugăciunile si care frângeau pâinea la Sfânta Împărtăşanie, cade victimă unui proces mincinos şi este ucis cu pietre, situaţie provocată de climatul politic şi religios frământat de numeroase crize, al Ierusalimului din primul secol creştin. Documentarul propune telespectatorului portretul acestui mărturisitor, făcător de minuni cu chip de înger, cum îl descriu sinaxarele, al cărui sacrificiu fundamentează mistic şi semnifică teologic jertfa creştină în numele lui Hristos.

Invitaţi: părintele Amfilohie, mănăstirea Diaconeşti, judeţul Bacău, părintele Cornel Savu, mănăstirea Plătăreşti, judeţul Călăraşi, părintele Titus Dumitrică, parohia Sf. Gheorghe, Olteniţa, Ioan Popa, iconar, Andrei Vlădăreanu, revista "Lumea Credinţei", Ştefan Ruxanda, revista "Atitudini"
.

Imaginea: Sorin Chivulescu, Florin Ioniţă, Lucian Olteanu
Realizator: Rafael Udrişte
Reportaj-documentar difuzat la TVR 1, SEMNE, 27.12.2008

joi, 8 ianuarie 2009

DAN PURIC DESPRE GUVERNUL BOC


EVENIMENTUL ZILEI: În ciuda protestelor, guvernul susţine în continuare ordonanţa privind cumularea pensiei cu salariul, afirmând că a fost prost interpretată. Dan Puric face, într-o declaraţie video, o scurtă analiză a deciziilor luate de legislativ în ultima perioadă.

http://www.evz.ro/play-multimedia/play-flash/99724/flv/?width=550&height=550


miercuri, 7 ianuarie 2009

SĂ TRĂIEŞTI CU ZILELE NUMĂRATE PE UN PĂMÂNT FURAT

Gilad Atzmon
www.gilad.co.uk

O discuţie cu israelienii oferă suficiente ocazii să rămâi cu gura căscată. Chiar acum, în timp ce aviaţia israeliană asasinează ziua în amiaza mare sute de civili, persoane vârstnice, femei şi copii, poporul israelian izbuteşte să se convingă singur că el este adevărata victimă a acestei saga violente.

Cei care sunt intim familiari cu poporul israelian realizează că acesta din urmă nu este câtuşi de puţin informat în privinţa rădăcinilor conflictului care-i domină existenţa. Destul de des, israelienii ajung la argumente foarte bizare care-şi au întregul sens în discursul israelian, dar sunt lipsite de orice semnificaţie în afara străzii evreieşti. Unul dintre aceste argumente este următorul: “palestinienii ăştia, de ce insistă să trăiască pe pământul nostru (Israel), de ce nu se duc pur şi simplu în Egipt, în Siria, în Liban sau în orice altă ţară arabă?” O altă perlă a înţelepciunii ebraice este şi: “ce nu-i în regulă cu palestinienii? noi le-am adus apă, electricitate, educaţie şi tot ceea ce găsesc de făcut este să încerce să ne arunce în mare”. Într-un mod destul de uimitor, chiar şi israelienii aşa-zisei “stângi” şi chiar cei ai “stângii” intelectuale sunt incapabili să înţeleagă cine sunt palestinienii, de unde vin şi care este rostul rezistenţei lor. Nu izbutesc să înţeleagă că Israelul a fost creat pe seama poporului palestinian, a pământului palestinian, a satelor, a oraşelor, a câmpurilor şi a livezilor palestiniene. Israelienii nu realizează că palestinienii din Gaza şi din taberele de refugiaţi ale regiunii sunt în realitate populaţiile deposedate din Ber Şive, Jaffa, Tel Kabir, Şeikh Munis, Lod, Haifa, Ierusalim şi din multe alte oraşe şi sate. Dacă vă întrebaţi cum se face că israelienii îşi ignoră istoria, răspunsul este foarte simplu: nu le-a fost niciodată povestită. Circumstanţele care au condus la conflictul israeliano-palestinian sunt bine ascunse în interiorul culturii lor. În peisaj, trăsăturile civilizaţiei palestiniene dinainte de 1948 au fost şterse. Nu numai că Nakba, epurarea etnică din 1948 a indigenilor palestinieni, nu face parte din programele şcolare israeliene, ea nu este nici măcar menţionată sau discutată de niciun forum oficial sau universitar israelian.

În aproape toate centrele oraşelor israeliene se poate găsi o statuie comemorativă cu formă bizară, aproape abstractă, de ţevărie. Această ţevărie este numită Davidka şi este în realitate un tun israelian din 1948. Este interesant de ştiut că Davidka era o armă deosebit de ineficace. Obuzele ei nu aveau o bătaie mai mare de 300 de metri şi aduceau puţine pagube. Dar dacă Davidka producea un minim de distrugeri, era în contrapartidă foarte zgomotos. Conform istoriei israeliene oficiale, arabii, adică palestinienii, fugeau pur şi simplu ca să-şi salveze vieţile imediat ce auzeau Davidka de departe. Conform discursului israelian, evreii, adică israelienii “recenţi” făceau câteva focuri de artificii şi “arabii laşi” alergau ca nişte idioţi. În versiunea israeliană oficială, nu se găseşte nicio menţiune a numeroaselor masacre planificate şi îndeplinite de tânăra armată israeliană şi unităţile paramilitare care au precedat-o. Nu există nici vreo menţionare a legilor rasiste care interzic palestinienilor să revină pe pământurile lor şi în casele lor.

Semnificaţia acestor lucruri este destul de simplă. Israelienii nu sunt absolut deloc familiari cu cauza palestiniană. În aceste condiţii, nu pot interpreta lupta palestiniană decât ca o elucubraţie ucigaşă iraţională. În interiorul universului israelian, cu caracterul său iudeo-centrat şi de singură realitate existentă, israelianul este o victimă inocentă şi palestinianul nimic altceva decât un ucigaş barbar.

Această gravă situaţie, care-l lasă pe israelian în ignoranţă totală în raport cu trecutul său, minează orice posibilitate de reconciliere viitoare. Atât timp cât israelianul nu are o minimă înţelegere asupra conflictului, este incapabil să-şi imagineze posibilitatea unei soluţii alta decât exterminarea sau epurarea “inamicului”. Tot ceea ce israelianul are posibilitatea să ştie sunt variaţii ale povestirii suferinţei evreieşti. Suferinţa palestinienilor îi este complet străină. “Dreptul la reîntoarcere al palestinienilor” îi pare o idee extravagantă. Nici chiar “umaniştii israelieni” cei mai proeminenţi nu sunt gata să convieţuiască pe acelaşi teritoriu cu locuitorii indigeni. Ceea ce nu le lasă deloc altă posibilitate palestinienilor decât să se elibereze ei înşişi. În mod vizibil, nu există un partener pentru pace în tabăra israeliană.

Săptămâna aceasta, am mai învăţat câte ceva despre arsenalul balistic al Hamas. Este evident că Hamas a dovedit o anumită sobrietate în raport cu Israelul de prea multă vreme. Hamas s-a ferit să extindă conflictul la ansamblul sudului Israelului. Mi-a trecut prin minte că lansările de rachete care s-au abătut sporadic asupra oraşelor Sderot şi Aşkelon nu erau în realitate nimic altceva decât un mesaj al palestinienilor întemniţaţi. Mai întâi un mesaj adresat pământului, câmpurilor şi livezilor furate: “Pământul nostru iubit, nu te-am uitat, continuăm să ne luptăm pentru tine, vom reveni cât de repede va fi cu putinţă, vom recupera ce-am pierdut”. Dar mai era şi un mesaj clar adresat israelienilor. “Voi, cei de acolo, din Sderot, din Beer Şeva, Aşkelon, Tel Aviv şi Haifa, fie că ştiţi, fie că nu, trăiţi în realitate pe pământul care ne-a fost furat.”

Să privim lucrurile în faţă, în realitate situaţia în Israel este destul de gravă. În urmă cu doi ani, Hizballah bombarda cu rachete nordul Israelului. Săptămâna aceasta, Hamas şi-a dovedit fără îndoială capacitatea de a distribui în sudul Israelului câteva cockteiluri de rachete răzbunătoare. În cazul Hizballah ca şi în cel al Hamas, Israelul nu a găsit răspuns militar. Poate, desigur, să omoare civili, dar nu izbuteşte să pună capăt tirurilor de rachete. Armata israeliană nu are mijloacele de a proteja Israelul, afară doar dacă nu cumva acoperirea Israelului cu un acoperiş de beton poate fi văzut ca o soluţie viabilă. În cele din urmă, poate că asta vor încerca să facă responsabilii israelieni.

Dar nu am ajuns la sfârşitul istoriei. De fapt, acesta nu este decât începutul. Toţi experţii în problemele Orientului Apropiat ştiu că Hamas poate lua controlul Cisiordaniei în câteva ore. De fapt, controlul Autorităţii Palestiniene şi al Fatah asupra Cisiordaniei este menţinut de către armata israeliană. Imediat ce Hamas îşi va însuşi Cisiordania, cele mai mari centre urbane israeliene vor fi la îndemâna sa. Pentru cei care nu izbutesc să înţeleagă, acesta va fi sfârşitul Israelului evreiesc. Se poate întâmpla în această seară, în trei luni sau în cinci ani, problema nu este “dacă se va produce”, ci “când”. În momentul acela, întreg Israelul va fi sub tirul Hamas şi Hizballah iar societatea israeliană se va prăbuşi, economia ei va fi ruinată. Preţul unei case proprietate personală în Tel Aviv nord va fi echivalentul unei coşmelii în Kiryat Şmone sau în Sderot. În momentul în care prima rachetă va atinge Tel Avivul, visul zionist va fi isprăvit.

Exact în acel moment negarea israeliană a realităţii intră în joc. Israelul a depăşit “punctul dincolo de care întoarcerea devine imposibilă”. Destinul său funest este înscris în miezul fiecărei bombe pe care o sloboade asupra civililor palestinieni. N-a mai rămas nimic pe care Israelul să-l poată face pentru a se salva pe sine. Nu există o strategie de ieşire. Nu poate negocia o soluţie a acestui conflict căci nici israelienii, nici liderii lor, nu-i înţeleg parametrii fundamentali. Israelul nu are mijloacele militare ca să lichideze această bătălie. Poate reuşi să asasineze liderii bazei palestiniene, aşa cum face de câţiva ani, totuşi rezistenţa şi încăpăţânarea palestinienilor nu fac decât să se întărească în loc să slăbească. Aşa cum prezisese un general din serviciile de informaţii israeliene în timpul primei Intifada, “pentru a învinge, tot ceea ce palestinienii trebuie să facă este să supravieţuiască”. Ei supravieţuiesc şi de fapt înving.

Conducătorii israelieni înţeleg asta. Israelul a încercat deja totul, retragere unilaterală, foamete şi acum exterminare. Au crezut că se debarasează de problema demografică cuibărindu-se într-un ghetto evreiesc intim şi pufos. Nimic n-a mers. Tenacitatea palestiniană întruchipată de politica Hamas este ceea ce defineşte viitorul regiunii.

Tot ceea ce le rămâne israelienilor este să se agaţe de ochelarii lor de cal şi de negarea realităţii pentru a evita tristul destin care le-a fost deja fixat. De-a lungul întregii lor decăderi, israelienii vor intona diverse cânturi de victimizare cu care sunt obişnuiţi. Impregnaţi de o realitate făcută din supremaţie egocentrată, vor fi hipersensibili la propriile lor suferinţe, rămânând concomitent orbi la cele pe care le provoacă altora. Într-un mod destul de ciudat, israelienii se comportă ca un colectiv unit atunci când îi bombardează pe ceilalţi dar, dacă sunt uşor răniţi, devin monade ale vulnerabilităţii inocente. Distanţa aceasta între modul în care israelienii se văd şi cel în care îi văd alţii îi transformă pe israelieni în exterminatori monstruoşi. Distanţa aceasta îi împiedică să înţeleagă tentativele numeroase şi repetate de distrugere a statului lor. Distanţa aceasta îi împiedică pe israelieni să înţeleagă semnificaţia Holocaustului şi să fie capabili să-l evite pe următorul. Distanţa aceasta îi împiedică pe israelieni să facă parte din umanitate.

Încă o dată, evreii vor trebui să rătăcească spre o destinaţie necunoscută. Într-un anume sens, eu personal mi-am început călătoria de ceva vreme.

(articol preluat de pe situl http://ro.altermedia.info)